Cărțile au suflet

“Trăind ani de zile printre cărți, m-am convins de faptul că, pe lângă soartă, cărțile au și suflet.

O bibliotecă nu e pur şi simplu un loc de depozitare a câtorva mii de volume, ci şi un lucru viu, cald și familiar. (…)Nu te simţi niciodată singur printre cărţi. Nu există prezenţe mai prietenoase, lucruri mai în stare să-ţi ţină tovărăşie, şi nu un ceas de călătorie, ci o întreagă viaţă. Nu ne pretind în schimb decât să ne facem, la rândul nostru, timp pentru ele.

Există încăperi care, deşi conţin numeroase cărţi, rămân neprimitoare. Intrând în ele, simţi o ostilitate surdă. E limpede că nimeni n~a mai petrecut acolo o oră de reculegere. Cârpa de praf a gospodinei şi-a făcut datoria, periodic, şi atât. Cotoarele colorate şi-au pierdut strălucirea. Cărţile au ochii stinşi.

O bibliotecă frecventată zilnic este cu totul altceva. Fiecare volum pare treaz şi în aşteptare. Sunt, în rafturi, cărţi necitite de mult, dar care nu se plictisesc aşteptând, căci ştiu că o mână expertă le va adăposti într-un târziu, le va răsfoi sau le va muta pe noptieră.

Răbdarea cărţilor e infinit mai mare decît a oamenilor. Ele s-au obişnuit să vadă chiar şi secolele scurgându-se unele după altele. Faţă de longevitatea cărţilor, aceea a broaştei ţestoase sau a Stejarului este derizorie. Din când în când, îşi schimbă proprietarul, dar nu se neliniştesc. Li se pare în firea lucrurilor. Se lasă, fără să protesteze, însemnate de proprietarii succesivi. Probabil că trăiesc, în anumite momente, bucuria de a fi redescoperite şi luate în stăpânire.

(…)O carte, ca şi un om, e vie, dacă anii, suferinţa, stângăcia cititorilor au lăsat urme pe obrazul ei. Ridurile unei cărţi sunt expresia sufletului ei imaterial. Ce uimitoare şi impresionante sunt paginile roase, cărţile cu hârtia uzată! Nu e vorba numai de o proastă conservare, dar şi de o formă nobilă de consum. Cât de fără suflet mi se par cărţile virgine! Relevarea sufletului unei cărţi este totdeauna o pângărire.

(…)A citi înseamnă a descoperi calea de acces la sufletul cărţilor. O cale dificilă şi delicată, care ţi se deschide pe neaşteptate sau ţi se închide când ţi-e lumea mai dragă. Orice cititor cunoaşte gustul acestei experienţe. Nu poţi citi oricând orice carte. Mai mult: n-o înţelegi cu adevărat decât în anumite clipe privilegiate.

Ca şi oamenii, cărţile au enigmele şi vicleniile lor. Crezi că le stăpâneşti, citindu-le, şi, în realitate, ele se joacă cu tine, te ademenesc sau te resping, ţi se dezvăluie sau ţi se refuză, secrete, fermecătoare, cochete. Uneori ai impresia ce ele te citesc pe tine mult mai bine decât le poţi citi tu pe ele. Cărţile sunt psihologi mai profunzi decât oamenii. Şi cum să nu tragem de aici încheierea că şi ele au un suflet?”

Nicolae Manolescu (n. 27 noiembrie 1939), Lectura pe înţelesul tuturor