O scurtă incursiune printre codurile conspirației

“Oarba ignoranţă ne înşală. O, bieţi muritori, deschideţi ochii bine!” (Leonardo da Vinci)

Un adevărat fenomen publicistic al zilelor noastre, Codul lui Da Vinci, a readus în prim-plan teoria conspiraţiei, aşa des invocată în zilele noastre. Acest thriller ezoteric, care alătură congregaţia catolică Opus Dei şi o conspiraţie pusă la cale de biserică, încă de la începurile creştinismului, are la bază o fantezie. Astfel, regii merovingieni sunt descendenţii lui Iisus şi ai Mariei Magdalena (!).

Autorul foloseşte material de studiu din abundenţă: Prioria de Sion, piatra de altar din Rennes-le-Château, Cavalerii Templieri, operele lui Leonardo da Vinci, coduri secrete, cuvinte încrucişate şi enigme. Totul devine o serie coerentă de simboluri. Leonardo stabilise că structura trupului omenesc e de natură divină. Magia misterioasă a numărului de aur exista chiar de la începuturile lumii. Omul nu face altceva decât să se joace după regulile Naturii.

De asemenea, numărul de aur se poate regăsi în sonatele lui Mozart, Bartók, Debussy, Schubert şi fantele sub formă de “f” pentru vioara lui Stradivarius. Mona Lisa era celebră pentru că Leonardo da Vinci declarase că tabloul este cea mai desăvârşită realizare a sa şi că Gioconda pare mai maiestoasă privită din stânga. Personajele (multe neverosimile) sunt proiectate pe fundalul unui décor exotic, fie şi lipsit de perspectivă, în măsură să dea viaţă unei naraţiuni menite să trezească interesul bărbaţilor, cât şi al femeilor. Păstrarea echilibrului între subiectivitatea creştinismului, care-şi vede ameninţată credinţa, subiectivitate care i-ar putea transforma în nişte panicarzi ridicoli şi tendinţa de a bagateliza substratul exploziv al unei ficţiuni aparent inofensive este necesară în cazul acestei lecturi.

O altă sursă de mistere o reprezintă frăţia Le Prieuré de Sion (Stăreţia din Sion) – sursă de iconologie a zeităţilor, păgânism şi divinităţi feminine. Apoi, Cavalerii Templieri sunt introduşi pentru a sublinia ideea că ei au fost cei care acordau credite caselor regale, cărora le percepeau dobândă, punând astfel bazele sistemului bancar modern şi totodată sporindu-şi (încontinuu) averea şi influenţa politică. Dan Brown speculează, cu succes, pe baza datei de “Vineri, 13” ale cărei ecouri se regăsesc în civilizaţia modernă. Se pare că această dată fatidică este cea în care Templierii au fost prinşi, torturaţi fără milă şi arşi pe rug ca eretici.

Des invocată în zilele noastre, masoneria este adusă în prim-plan în thrillerul lui Dan Brown. Cheia de boltă – preuves de mérite – constituia o practică frecventă în cadrul societăţilor secrete. Membrii urcau în structura ierarhică după ce dovedeau că pot păstra un secret, îndeplinind diverse ritualuri şi trecând numeroase teste de-a lungul anilor. Gradul de dificultate al încercărilor creştea treptat, culminând cu învestirea candidatului ca mason de gradul 32.

Cu abilitate, Dan Brown, hrăneşte curiozitatea publicului, abordând sacrul feminin la Leonardo da Vinci, Botticelli, Poussin, Bernini, Mozart, Victor Hugo. Face rapeluri cu alegorii ale Graalului din legendele străvechi: sir Gawin, Cavalerul Verde, regele Arthur şi Frumoasa din Pădurea Adormită (Aurora/ Rose, povestea Graalului). Femininul subjugat se regăseşte şi în simbolurile masonice din Cocoşatul de la Notre-Dame şi Flautul Fermecat. Stârneşte interesul cititorilor lansând o “provocare” potrivit căreia în renumita pictură, Cina cea de taină, apostolul din stânga lui Iisus este o femeie, iar poziţiile multora dintre apostoli sunt nonconforme cu tradiţia (pe masă nu există nicio cupă de vin).

Totuşi, pentru a-i conferi un aer mai doct, autorul a utilizat surse de inspiraţie serioase: Pierre Plantard este, de fapt, adevăratul inventator al organizaţiei secrete Le Prieurè de Sion. Tot Plantard este cel care alcătuieşte vestita genealogie care îl leagă de dinastia merovingiană şi lista personalităţilor istorice care au condus organizaţia din 1099. În romanul lui Brown, Le Prieurè de Sion este o…farsă.

Se pare că aparţinem unei lumi din ce în ce mai păgâne. În fapt, Dumnezeu este credinţă, iar credinţa revărsării harului este tocmai imperfecţiunea omului.

Rezistă, însă, printr-o calofie pe muchie de cuţit a kitsch-ului existenţial invocat, două portrete de personaje:

Sophie: “…văzu o tânără care se apropia cu paşi mari şi mişcări agile, emanând parcă o hipnotică siguranţă de sine. Îmbrăcată într-o jachetă lungă până la genunchi, bej şi panataloni mulaţi negri, părea a avea în jur de treizeci de ani şi era atrăgătoare. Părul des, roşcat, îi cădea pe umeri, încadrându-i chipul blând. Spre deosebire de blondele fragile şi şterse din pozele ce decorau pereţii dormitoarelor de la Harvard, femeia asta avea un aspect sănătos şi o frumuseţe naturală ce arătau încredere în sine (…). Avea ochi verzi-măslinii, limpezi şi pătrunzători.”

Robert Langdon: “Ochii lui, de un albastru viu de obicei, erau acum tulburi şi melancolici. Bărbia cu gropiţe la mijloc era acoperită de un început de barbă. În jurul tâmplelor, firele cărunte se înmulţiseră, începând să-i acopere părul des, aspru şi negru. (…) acest universitar de patruzeci şi… de ani are în mod cert o alură de intelectual rasat. Prestaţia îi este subliniată de o voce baritonală, neobişnuit de joasă, pe care studentele sale o descriu ca fiind ciocolată pentru urechi”.