Pentru necunoscuți, cu dragoste.
Zoe Dumitrescu Buşulenga vorbește la un moment dat foarte frumos despre datorie și dragoste:
“Eu n-am dat nicio importanță carierei mele. Viața mea a fost total lipsită de ambiții. Eu n-am știut ce înseamnă ambiția, și atunci, tot ce-am făcut a fost din datorie, dragoste și mai cu seamă dintr-o obligație morală. Asistând la o demolare a valorilor culturii și istoriei românești, petrecute în răstimpul celor 50 de ani de ocupație, ca să zic așa, comunistă, mi-am zis că nu pot rămâne rece și indiferentă în fața unei astfel de situații”.
Când am citit rândurile de mai sus am zâmbit și am simțit o emoție frumoasă: parcă vorbea despre mine. Acesta a fost crezul meu de când mă știu. Să nu am ambiții, numai datorie și dragoste. Implicare și dăruire. Față de toți și tot: familie, prieteni, carieră, afaceri, necunoscuți. O obligație morală, sufletească și spirituală față de tot ce înseamnă frumos, educație, artă și cultură! Față de toți cei care fac parte din ea. Eu nu cunosc invidia. Mă bucur chiar și pentru reușitele celor care au încercat să mă denigreze, să mă rănească, să mă desființeze social și moral.
Probabil fiecare are o scară proprie a valorilor, a modului de a gândi, simți, acționa când se simt inferiori, superiori, răniți, frustrați, atinși. Nu îi judec. Nu îmi permit, deoarece nu sunt perfectă și sunt conștientă că în drumul meu am rănit și eu, am luat și eu decizii care au schimbat vieți sau au fost injuste. Cu sau fără voie, cu sau fără intenție, nu contează. A durut la fel.
Eu cred însă cu sinceritate în oameni, în partea bună din ei, în revenire la umanitatea proprie, la rădăcinile sufletești și morale a fiecăruia. De aceea, dedic tot ce fac oamenilor. Cunoscuți sau nu. Și nu aștept nimic. Mi-ar face însă o mare fericire să știu că tot ce am făcut a fost folositor. A reparat. A ajutat. A pansat. A făcut bine. Că oamenii au zâmbit și s-au bucurat de mine, de o parte a mea pe care ei au simțit să o culeagă în inimile lor.
Într-o eră a vitezei, a lipsei de valori, a fricii de iubire, de frumos, a decăderii moralității și sufletului uman, eu am avut vise despre frumusețe, artă și bunătate. Despre susținerea de talente sau de vieți. Uneori, visele mele au fost comune cu a altor oameni minunați. Se numesc prieteni. Naivi într-o societate a superficialității, etichetării și banalului. Dar măcar am avut vise pe care le-am încercat și le-am împlinit. Vise care la un moment dat se pot continua singure sau ne pot continua fără ca noi să știm, prin talentul celor care au participat la ele.
Baletul nu a fost dragostea mea dintotdeauna, dar a devenit și când a trebuit să rup din mine pentru ca el să crească mare a durut ca și când aș fi făcut un avort moral. Nu a durut fizic, ci sufletește. Baletul, însă, va rămâne mereu o mare dragoste a mea, alături de scris, cărți și muzică. Alături de cultură și artă. Singurele care ne mai pot salva de noi, de decăderea noastră și răutatea aproape cancerigenă ce ne caracterizează uneori. Și oamenii. Mă voi încăpățâna mereu să cred în ei și în frumusețea lor, deoarece în clipa în care nu aș mai face asta, aș muri de tristețe și singurătate!
De aceea, dedic tot ce fac oamenilor. Cunoscuți sau nu. Și nu aștept nimic.
