Ţurţuri din povara bobului de grâu zemuiesc
rătăcind piciorul afundat în cenuşă.
Acolo ţi se cuibăresc
doar cerurile aruncate peste uşă
muşcând din lacăte şi zar,
întinse lanţuri peste aripa răpusă
de zeul-păpuşar.
***
E e tot mai greu de zidit un altar
când laşi umbrele să danseze
peste ruinele unui coloseum,
dacă nu mai îndrăzneşti să vezi pasărea din cuib.
Lătratul câinelui îşi satură foamea
cu un colţ rănit în luptele aprige ale umbrelor.
Ar fi fost o zi în care s-ar fi potrivit
mănunchiul pe care îl ascunde mâna ta cu zei.
Dansul tău se mai potriveşte în arhierei
când tresar pălăriile ceasornicarilor.
Se face linişte când limbile îţi ascuţesc
vârfurile pe ora doişpe.
Mecanismele se opresc atunci pentru o nouă ungere,
ca păsările îşi iau avânt către o nouă zi
şi sunt în stare să mai cânte
din balansoarele ascunse-n colivii
ori la mantia de ploaie să renunţe.
Un mecanism ce ticăie bezmetic în burta oceanului,
îşi încalecă limbile pe spinarea balenelor,
huruie în toate sările dospite
în pacea mărilor.
***
Sfinţeşte orologiile din munţii cascadelor
şi tot mai mult se adânceşte în vietăţi.
Ţurţuri din povara bobului de grâu renasc în cetăţi
cuibărite în aripile tale de zeu-păpuşar,
cântând în oroligii încătuşate de mări.
În tine zace foamea sătulă
Cu urechile sărate
Zvâcnind în ţurţuri o inimă nebună
Ce muşcă din vreme pe nesăturate.
Din volumul “Zborul de duminică”
