Sufletul și “carapacea”

Ghost in the Shell (2017) – o poveste dintr-un viitor posibil.

Într-un viitor nu prea îndepărtat, Major (Scarlett Johansson) este prima creatură de felul său – un hibrid om-robot rezultat prin implantarea creierul unei femei salvate de la moarte într-un corp mecanic. O carapace robotică bântuită de sufletul si amintirile unui om real. Construită pentru a fi arma perfectă, Major va afla că a fost mințită, iar cei care îi spuneau că i-au salvat viața erau cei de care, de fapt, i-o furaseră.

Aceasta este, pe scurt, povestea din Ghost in the Shell. O poveste plasată într-o lume care, după direcția în care ne îndreptăm astăzi, pare foarte posibilă: pe de o parte, oameni gata să-și îmbunătășească trupurile și creierele prin implanturi tehnice de tot felul, iar pe de alta hackeri gata să preia controlul asupra minților și trupurilor.

Inspirat din seria manga cu același nume, Ghost in the Shell e o surpriză foarte plăcută pentru iubitorii de science fiction: regizorul Rupert Sanders reușește să creeze un univers credibil și recognoscibil, care fascinează – treabă deloc ușoară – să respecte atât spiritul operei lui Masamune Shirow, cât și spiritul filmului realizat în 1995 de Mamoru Oshii.

Dacă la toate acestea mai adaugăm și o serie de secvențe care nu au cum să nu ne amintească de atmosfera din Blade Runner și efecte speciale foarte bine realizate, cred că deja vă conturați o imagine. Însă, spre deosebire de alte filme de gen, Sanders chiar a reușit să facă din Ghost in the Shell un film care are o poveste și care, fără a-ți scoate ochii, te provoacă să-ți pui întrebări despre lumea în care trăiești astăzi și despre lumea în care, poate, vei trăi cândva.

Iar pentru că povestea îi permite, Scarlett Johansson care, deși bate la fel de bine ca Black Widow, face un rol cu mult mai complex decât cel din universul Marvel. Un joc actoricesc pus în valoare de Pilou Asbæk, cel care reușește să dea o dimensiune emoțională personajului interpretat de Johansson, dar și de ceilalți membri ai echipei (nu ai cum să nu-l remarci pe Ng Chin Han – un alt actor cunoscut publicului european din universul Marvel, iar Juliette Binoche… ei bine, e Juliette Binoche).

Una peste alta, filmul ar fi fost chiar și mai bun dacă ultimele 15 minute ar fi fost altfel. Cum să vă zic… Tot timpul am spus că Magicianul ar fi fost o carte cu mult mai bună dacă John Fowles nu ar fi scris ultima sută de pagini. Pentru că în ultima sută de pagini, într-o epocă pre-Facebook, Fowles ne explica totul, ca la proști, lasând prea puțin loc de interpretări personale. Astăzi, în plină epocă Facebook, Rupert Sanders păcătuiește în sens invers: se ferește să dea o interpretare personală minimală unor aspecte cheie, lasând privitorul să-și tragă, în totalitate, propriile concluzii.

Acum, sigur, poate exista și o explicație: o interpretare personală ar fi putut adăuga un psoi de stanjeneală în capul spectatorilor cu mintea mai odihnită, de vreme ce conceptele lui Shirow nu sunt tocmai ca fast-food-ul. Așa că Sanders a lăsat și loc și pentru vajnicul și bine-plătitorul spectator american să se bucure din plin.

Concluzie: Ghost in the Shell este un film care merită văzut.