Când iubirea deraiază

The Girl on the Train.

the-girlPovestea lui Rachel – o trentagenară alcoolică – vârâtă până peste cap într-o încâlcită aventură legată și de o misterioasă dispariție a stârnit atenția publicului amator al genului, încă de la apariția romanului care stă la baza recentei ecranizări: The Girl on the Train. Tipărită la începutul anului 2015, la editura Riverhead, cartea scrisă de Paula Hawkins s-a vândut rapid și   a trecut printr-un proces de “americanizare” în transpunerea sa pe marele ecran.

Deși eroina cărții, Rachel, a înlocuit suburbia londoneză și trenurile acesteia cu gara centrală din New York, astfel de “mișcare” e ca și cum Rachel ar schimba brandy-ul cu o Coca-Cola. De dragul vânzărilor și al popularității, se poate orice și-n… artă. Zilnic, eroina ia același tren și privește   în gol, prin fereastră, spre o casă în care un cuplu tânăr pare că-și trăiește impetuos iubirea. Devastată de un divorț dureros, Rachel fantazează și își proiectează – în mintea obosită – viața perfectă până într-o zi în care se izbește de-o serie de necazuri care vor brăzda și mai adânc pe chipul ei trist.

Se pare că acest proiect se aseamănă mult cu “fenomenul” declanșat de Gone Girl. În cazul de față, întâlnim o psihologie și mai răsucită, pentru că biata Rachel este într-o vrie totală. După ce   a aflat că nu poate avea copii, a căzut pradă disperării (și-a neglijat aspectul fizic, viața conjugală și jobul) și-a devenit dependentă de alcool. Însă narațiunea capătă ramificații, iar vocile confesionale se multiplică, așadar, nu doar Rachel va fi narator, ci și cele două femei care pivotau în jurul fostului ei soț, respectiv noua soție – Ana și amanta – Megan.

Tate Taylor (The Help) a sperat că poate da la iveală un film serios, cu o așa problematică, dar producția sa a derapat în extremis, abuzând de efecte speciale și de o durată prea mare. Cu siguranță, rolul lui Rachel reprezintă o bună ocazie pentru orice actriță dornică să-și etaleze talentul artistic, de aceea opțiunea pentru (britanica) Emily Blunt este salutară. În roman, eroina devine aproape “invizibilă” pentru cei din jur, din pricina aspectului fizic degradat și-al dependenței de băuturi alcoolice, dar – pe ecran – Blunt atrage privirile chiar dacă are tenul încărcat de pete, trupul îngropat în haine nepotrivite și calcă adesea strâmb. Taylor apropie camera de filmare de uimitoarea actriță care salvează, prin jocul ei, o partitură maniacală, bine “tămâiată” cu aburi de alcool.

Thrillerul conceput de Tate Taylor încearcă, anevoie, să țină pasul cu ritmul impus de romanciera care, prin cele trei eroine, dezaprobă ipocrizia din spatele vieții conjugale “perfecte”. Vocile personajelor feminine, fie că sunt manipulatoare ori amnezico-acuzatoare, respectă dorința de-a face lumină. Realizatorul american ne introduce într-un labirint întunecat, presărat, pe ici-colo, cu ceva fărâme din personalitatea fiecăreia dintre eroine. Locul de la fereastră dintr-un tren-cursă este, întotdeauna, cel care predispune la meditație; mișcarea legănată și stimulii vizuali din exterior nasc anumite stări și invită călătorul spre un altfel de univers.

În cazul lui Rachel, efectele alcoolului și neîmplirile amoroase nu o poartă spre un vis, ci, mai degrabă spre un coșmar izvorât din realitatea din care, tocmai, voia să scape. Deși mintea ei hoinărește prin spații idilice, confruntarea cu realitatea care o înconjura duce la spaimă. În ritualul ei de observare, analiza un cuplu – Megan şi Scott Hipwell – ce trăia în vecinătatea casei. Lui Rachel îi place să viseze, să-şi imagineze viaţa perfectă a celor doi tineri însurăţei, care păreau fericiţi. Dar, într-o zi ca oricare alta, Rachel sesizează ceva şocant, care o irită la culme. În următoarea zi – când se trezeşte – e plină de vânătăi şi nu îşi mai aminteşte nimic despre ziua precedentă. Ştie doar că s-a întâmplat ceva cumplit. Iar la TV, se anunţă că Megan Hipwell este dată dispărută.

The Girl on the Train

Regizor: Tate Taylor
Scriitor: Paula Hawkins
Scenarist: Erin Cressida Wilson
Operator: Charlotte Bruus Christensen
Producător: Marc Platt
Monteur: Michael McCusker

Distribuţia

Emily Blunt (Rachel Watson)
Justin Theroux (Tom Watson)
Haley Bennett (Megan Hipwell)
Rebecca Ferguson (Anna Watson)
Edgar Ramirez (Dr. Kamal Abdic)
Luke Evans (Scott Hipwell)
Laura Prepon (Cathy)
Durata: 112 min.

Cineastul multiplică prim-planurile și sporește, din păcate, nefericirea privitorilor, și nu compasiunea. La fel de nepotrivit procedează și în cazul blondei șic, Ana/ Rebecca Ferguson, cea care a succedat-o pe Rachel în postura de soție. Spectatorul nu poate înțelege importanța acestui rol din pricina distanței impuse de regie; Ana se aseamănă cu sprințara bonă, Megan, la rândul ei tăinuind o înfiorătoare taină – doar tresăririle fine de pe chip induc ideea de viață interioară preaplină. Juna Haley Bennett, angelica blondină, este bine distribuită pentru eroina cu multe fețe (Megan Hipwell).Teribila polițistă (tot o femeie!), interpretată de Allison Janney, intuiește legăturile (încă) nevăzute.În acest du-te, vino – încărcat de fantasme și de amintiri puse laolaltă -, soțul – Luke Evans / Scott Hipwell face notă discordantă, afișând un calm imperturbabil, pozând în soț (viril) iubitor și tătic protector. Abia în partea a doua a peliculei își scoate masca și devoalează secretele mascului alfa ce (se) pretindea a fi.

Într-un amestec – de teamă, groază, erotism, derută, disperare, indicii vagi – lungmetrajul se situează, undeva, în zona serialelor (din categoria B) de vineri-seara, cochetând cu perversitatea. Actorii fac tot posibilul să evite deraierea de pe șinele (impuse de scenariul cusut bine cu ață albă) și să păstreze tensiunea la limitele necesare suspansului cinematografic. Deși are aspectul unui thriller dezarticulat, The Girl on the Train rămâne, totuși, o propunere pentru reflecție asupra cuplului modern, rătăcit printre propriile nevroze, precum și-asupra condiției  femeii în societatea actuală.

Mădălina Dumitrache

Mădălina Dumitrache Facebook | De același autor

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (UNATC "I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei "săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii" ştiind că cea mai subtilă şi solidă formă de supravieţuire este CULTURA.

Recomandări

Adaugă comentariu