Culcat cu capul pe o piatră oarecare, Iacov a visat scara cerului, pe care urcă şi coboară îngerii. El nu alege o piatră anume pentru forma ei deosebită, pentru poziţia ei sau pentru o altă preponderenţă: piatra este “de acolo”. În acel moment, şi locul este unul obişnuit.
Ce anume îl face să intre în alteritate?
Este natura extraordinară a visului. Reveria este una dintre metodele cele mai obişnuite nu numai de consacrare a unui loc, dar şi de manifestare a voinţei divine şi, în egală măsură, o banală formă de proorocire.
Şi astăzi, încă, visul este un mijloc privilegiat de a intra în contact cu alteritatea. De câte ori nu ne trezim buimaci după câte un vis ciudat, neverosimil sau doar înspăimântător, întrebându-ne ce prevestire ascunde? Iacov a visat ceva precis: scara cerului – imagine arhaică a contactului dintre lume şi divinitate.
Din păcate, alteori, visul nu este profet al realităţii. Situaţia este oarecum inversată. Într-o anumită măsură, o confirmă spusele lui Ovidiu: “Video meliora proboque, deteriora sequor“ (“Văd binele şi-l aprob, dar fac răul… Aşadar, ca toţi ceilalţi oameni ştiu ce-ar trebui să fac, dar continui să fac ceea ce ştiu că n-ar trebui”). Cu toate acestea, visul nu ar trebui să fie acea meditare, de tip autist, ruptă de lumea din afară, izvorâtă din adâncurile biologice ale personalităţii, ci anticiparea situată la etajele superioare ale conştiinţei.
***
Urcăm pe o scară nu pentru a ajunge la capătul ei, ci pentru a deschide o uşă, dincolo de care există ceva care-i dă scării un scop, un sens. Curajul este o problemă de organizare a speranţei traduse din vise.
