În ultimii ani, viața a devenit un carusel imens în care oamenii se pierd. Se pierd în drum către niciunde. Totul este într-o eră a vitezei.
Nu mai știm să iubim frumos. Ne grăbim. Grăbim totul. Nu mai știm să stăm lângă copiii noștri să îi învățăm să crească frumos. Omul nu mai vrea copii – copiii te trezesc la realitate, te fac să îţi bată inima în piept, te umanizează.
Nu avem timp. Timpul nostru este tot cumpărat. Stă sub semnul carierei, depresiei și banilor.
Nu mai știm să citim o carte. Nu mai știm să ne bucurăm de nimic. În drumul nostru nu ne mai oprim să zâmbim unui bătrân îngândurat. Unui copil care se uită lung la noi. Unei flori.
Nu mai știm să ne bucurăm de mirosul unei grădini. De trilurile păsărilor. Dăm totul pe rapid. Un amestec de emoții, sentimente, frustrări. Și trece. Viața! De abia către capăt învățăm să ne bucurăm de tot ceea ce am pierdut de-a lungul timpului.
Oamenii se îndepărtează de lucrurile şi sentimentele simple şi curate. Oamenii nu mai vor să stea în graniţele lor… intervin mereu în obiceiurile altora, în viaţa altora, în religia atora, în ţara altora.
Poate oamenii ar trebui să îşi amintească mai des, mult mai des de faptul că între noi nu există diferenţe, pentru că toţi râdem şi plângem la fel, toţi suferim și iubim la fel. Și ideea de superioritate… faptul că uităm să ne fim alături unii altora…
Nu ne mai vedem. Nu ne mai vedem unii pe alții deloc.
