Și totuși oamenii renunță. Uneori cu atâta ușurintă încât te gândești dacă folosesc vreo unitate de măsură privind importanța lucrurilor; alteori, din încăpățânare, se insistă și pe pământ nefertil. Omul, sensibil la tot ce se petrece în exterior, uită să își găsească un punct de echilibru în interiorul său.
Sunt atât de multe astfel de îndemnuri motivaționale încât plutesc prin spațiul care ne cuprinde în egală măsură cu nesiguranța, îndoiala, neîncrederea. Dar nimic nu schimbă ceva în tine decât atunci când cazi și lupți să te ridici, când lupți să ieși din noroiul care te sufocă, și poate, nici chiar atunci.
Și culmea e că uneori trebuie să renunți, da, cu tot ce înseamnă acel renunțat. Așa cum copacii renunță la frunze. Și nu doar astăzi, ci și mâine și poimâine. Cu fiecare zi ce trece și fără jumătăți de măsură.
Așa cum pietrele se cern de nisip, tot așa apar momente în viață, când la răscruce de drum suntem puși să alegem ceva și să lăsăm în urmă altceva. Fiecare lucru își are un timp al lui, un timp care atunci când se termină ne schimbă direcția. Ne îndreaptă privirea către altceva, atât de firesc încât parcă a existat dintotdeauna.
Renunțarea la ceva trebuie să fie alegerea noastră pentru că ne vizează pe noi ca persoană. Și cere conștientizare, asumare. Însă din păcate, prea puțin oameni sunt doritori de a-și asuma ceva. E de preferat să existe un altul care o face, un altul care să rezolve o situație, un altul care mai apoi să fie pus la zid. Nu noi.
Dar renunți pentru că drumul tău duce către altceva, și simți cum fiecare pas te conduce în direcția respectivă. Iar fiecare om pe care îl întâlnești schimbă în tine percepții: asupra vieții, asupra căutării și regăsirii, asupra iubirii, asupra lucrurilor de dorit și de păstrat.
Tot ce trebuie să facem e să ne desprindem: să te desprinzi ca o frunză de copacul care ți-a oferit casă, care ți-a susținut creșterea pentru a vedea lumea “de jos”, pentru a te vedea pe tine așa cum ești, pentru a te cunoaște, și a învăța să crezi în tine. Crede în tine! , pentru că altfel, de ce ai cere altora să creadă în tine? Și să nu uităm niciodată că pașii pe care îi facem nu sunt neînsoțiți. Alături de noi e mâna cerească.
