Tot despre cuvinte

Am mai scris, în multe ocazii, despre cuvinte. Despre puterea lor binefăcătoare sau despre capacitatea lor de a tăia aripi din elanul zborului. Despre faptul că ele sînt colțurile pietrelor de care ne agățăm sau ne sprijinim pentru a urca muntele devenirii. Despre învelișul, forma sau expresia lor. Despre ceea ce ele ascund, tăinuiesc, clădesc, unesc, urnesc, uimesc. Despre cum dau ele fiori în zori, culori de flori, daruri, haruri, amaruri…

Într-o țară unde cuvîntul este ridicat la rang de formulă existențială, Germania, am impresia că noi, ca nație, ne-am născut atît în timpul nepotrivit, cît și în locul nepotrivit. Cum oare putem pretinde fără să dăm, cum avem – de la cei ce conduc destinele celorlalți și pînă la cei care se agață cu disperare de orice tentacule ale puterii – pretenția de a primi ceea ce noi nu sîntem nici prin miracol capabili să facem? Cuvîntul la noi a căzut în derizoriu tocmai pentru că cei care îl folosesc (și cărora li se iartă orice, culmea!) nu au nici căderea de a o face și nici nu ar trebui să fie lăsați să conducă. La școlile de filosofie din antichitate perioada de 2 ani de tăcere era esențială; există ordine religioase unde dacă intri nu ai dreptul de a spune nimic timp de 2 ani, după cum chiar și în în rituri ezoterice perioada post-inițiatică este marcată de 2 ani de tăcere…

La noi, cei care ne conduc destinele nu numai că nu au trecut prin forme de educație potrivite, dar au fost crescuți în sisteme paralele. Rar vezi caractere adevărate în rîndul politicienilor, cum rar vezi oameni care au absolvit, cu trudă, o școală. Am avut curiozitatea de a vedea cine au fost, în tinerețe sau în școală, cei care fac primele pagini ale presei locale. Iar rezultatul a fost unul cu atît mai dezastruos, cu cît am căutat mai adînc… Înșelătorie, mediocritate, repetență, chiul, lipsă de caracter, neputința de a își ține cuvîntul dat – sînt cîteva din atuurile celor care au devenit cei din frunte.

Și stau să mă gîndesc de ce țări ca Germania au putut ajunge unde sînt azi… Îmi spune un neamț Ein Man, ein Wort – este lozinca ce îi caracterizează din plin. Și totul se clădește aici pe cuvîntul dat și pe seriozitatea ce derivă din asumarea acestui adevăr. Și fac un apel la meditație: de cîte ori am văzut politicieni din jurul nostru ținîndu-se de cuvintele spuse în fața unei nații întregi, nemaivorbind de faptul că, undeva, la început de mandat, au făcut un jurămînt cu mîna pe Biblie… Cînd astfel de cuvinte nu vor mai fi luate în derizoriu – sau cînd astfel de oameni mici vor dispărea din viața noastră – vom putea și noi să ne gîndim că am putea trăi într-o țară civilizată. Pînă atunci, totul e doar o joacă de cuvinte…