cu ochii închiși asculți țipătul pescărușilor străbătându-ți inima,
iar pașii tăi se trezesc răscolind marea însângerată
doar gândurile ți-s departe, în lunca verde în care mierla îți dăruiește sufletul ei
ca un obol al primăverii
și zâmbești
dar nu e pace. orizontul este punte către dincolo în care pășești abisurile Styxului
doar în inima ta e cântec: cântecul duminicii care rodește în tine, care crește în tine și prin care te regăsești…
cine ești tu, suflete? pasăre modelată de mâinile mele
ce frumoase ți-s aripile, ce fin ți-i conturul
calde culorile inimii…
pașii mei răscolesc nisipul mării, însă gândurile mi-s departe, la tine,
în lunca verde în care primăvara dă semne că sfârșitul timpului nu a venit
inima mea e aici….
în ultima duminică dinaintea furtunii…
cu ochii închiși rostesc ultima metaforă vie, apoi, rugăciunea mea brăzdează cerul
brațele mele închipuie semnul crucii, iar tu ești aici, albă, însoțindu-mă printre stânci pe cărări șerpuite , printre neguri și vise…
trăiesc…
