Am cules astăzi
ultimele flori albastre,
creşteau în mine
ca o presimțire.
După obiceiul pământului
le-am transformat in cuvinte.
Ca într-o alveolă de schimnic
cobor în poezia mea câteodată
ca şi când aş urca.
Uneori am senzația
că e prea strâmt,
parcă nici cuvintele nu vor
să rămână captive
în foaia albă şi plată,
parcă aşteaptă poezia
să înceapă acolo,
unde se termină hârtia.
Într-o luptă zbuciumată
sunt mereu poezia şi viața,
jefuindu-se mereu
una pe cealaltă.
