Avem atat de multe vise, deja vedem cu ochii deschisi cum avea sa arate viata noastra impreuna.
Ne gandeam la un apartament micut, cu mobila moderna, cu un pat imens pentru sambetele si duminicile petrecute pana la ora pranzului levenind, un caine pe langa cele doua pisici ale mele. Ne imagina deja cum aveau sa fie sambetele libere, trezirile pe melodiile de la radio, plimbarile in parc cu cainele, bicicletele inchiriate cu care aveam sa gonim pe alei, rolele cu care vroiam sa fugaresc pe langa bicicleta cand nu mai avem chef de pedalat, gatitul impreuna sambata dupa amiza cu saruturi fugare in timp ce curatam legumele. Pare totul perfect, cu o singura exceptie, eu urmam sa ma casatoresc cu altcineva.
Stiu, suna atat de teribil, si chiar asa si este, dar tot nu puteam renunta la vise, nu vroiam sa renunt la EA. Nu eram fericita, decizia cu nunta o luasem cu mult timp inainte sa apara in viata mea si acum, cu toate ca voiam, nu puteam renunta, evenimentul asta venea spre mine cu viteza uimitoare si avea sa ma loveasca in plin. Stiam de mult ca lucrurile intre mine si el nu mergeau asa cum era de asteptat,dar am crezut ca poate se va schimba ceva. Si intr-adevar s-a schimbat, m-am indragostit de altcineva, cu cateva luni inainte de nunta. Ma simt ca ultimul om de pe suprafata pamantului…nu era normal, chinuiam doi oameni care nu imi gresisera cu nimic, dar ca eu ma simteam vinovata fata de el si nu vroiam sa-l las la altar, iar pe ea o iubeam si in egoismul meu nu vroiam sa o las sa plece din viata mea. Ma chinuiam zi si noapte sa gasesc o cale sa scap, sa-i impac pe toti si sa fiu fericita, dar parea imposibil, si poate ca nu meritam sa fiu fericita.
Visam la EA in fiecare secunda, cu ochii deschisi ii puteam vedea fiecare gest, fiecare zambet, fiecare linie a fetei. Vorbeam in fiecare zi, ii scriam frenetic banalitati si cand ramaneam in pana de cuvinte, ii trimitem pupici sa stie ca ma gandesc la ea indiferent ce fac. O iubeam nebuneste, as fi renuntat la tot doar sa stiu doar sa stiu ca e fericita, dar ea nu imi cerea sa renunt la nimic, nu vroia sa raneasca pe nimeni si se bucura de putinul timp pe care i-l acordam. Eu nu consideram asta suficient, vroiam mai mult de fiecare data, ca un avid dupa dragoste tanjam dupa inca o ora, inca o zi si inca o seara, imi fierbea sangele cand ma gandeam ca o fac sa sufere in fel asta, dar tot nu ma opream…
Trebuia sa renunt, dar cum sa fac asta. M-am asezat la masa, mi-a aprins tigara si am stat de vorba cu el. I-am spus ca nu mai simt, ca nu il mai iubesc, ca lucrurile nu mergeau in directia buna, ca poate nu ar fi prea tarziu sa oprim nunta si… apoi am tacut. Nu puteam sa mai scot niciun sunet, chipul lui era schimonosit de durere.
Ranisem deja prea mult omul cu care imi petrecusem opt ani din viata. Am tacut si am privit fumul de tigara cum zbura pe geam. Nu il mai iubeam, dar simteam ca ii datoram ceva pentru acei opt ani, asa cum au fost ei, cu rele, cu bune, trebuia sa gasesc un mod in care sa nu sufere atat de rau.
Stiam amandoi ca de cativa ani nimic nu mai mergea cum trebuie, pasul disperat de a ne casatori a fost o influenta a familiei si prietenilor, si chiar o speranta nebuna a noastra ca lucrurile se vor schimba, dar cu cat treceau lunile si momentul se apropia cu atat ne-am departat mai mult si mai mult. Ajunsesem doi colegi de apartament care imparteau patul si atat, dar cu toate astea simteam ca ma sfasie sa-i spun direct “s-a terminat”. Dupa o lunga pauza, in care isi prinsese capul in maini, a ridicat privirea si mi-a spus sec “Sunt nefericit”. Ne-am terminat tigarile in tacere, nu aveam nici macar forta sa-l privesc in ochi. M-a rugat sa mergem inainte cu nunta, si apoi dupa sa luam o decizie. Vroiam sa spun nu, ma gandeam ca aveam sa o chinui pe ea inca 3 luni, poate chiar mai mult, dar in acelasi timp nu puteam sa-l refuz. Avea nevoie de mine sa ii stau alaturi inca odata, probabil nu vroia sa infrunte toate lucrurile si reprosurile singur, iar eu fusesem intotdeauna cea care avea forta necesara sa faca toate astea.
Am ramas singura in bucatarie, mi-am aprins inca o tigara si am inceput sa ma cert cu divinitatea. Stiam ca e vina mea pentru situatia asta, dar nu am putut sa ma abtin sa nu-i reprosez lui Dumnezeu, intrebandu-ma constant de ce mi-a scos-o in cale, de ce m-ai lasat sa o iubesc cu atata forta daca nu ma lasi sa raman langa EA? Ce lectie vrei sa-mi dai acum? Pana sa o cunosc pe EA, nu cunoscusem niciodata o asemenea iubire capabila sa ma transforme, sa ma faca sa-mi doresc sa devin mai buna, sa ma consume in asa fel incat sa regasesc pe mine, cea care am fost odata, plina de speranta si iubire.
De ce ma chinui Doamne in asa hal? Desi ma chinuiam singura, eu eram cea care nu voia sa faca pe nimeni sa sufere si cu toate astea reusisem sa ranesc pe toata lumea!
