La început am fost noi doi. Apoi Dumnezeu s-a gândit că suntem prea fericiți, așa că a creat oamenii, florile și dorul.
– Oamenii să vă despartă, florile să vă ispitească și dorul să vă macine, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.
În haosul primordial, toate lucrurile erau aranjate corespunzător. Jocurile tale video pe noptieră, cărțile mele pe rafturi și iubirea noastră pe geamul din camera mea. Stătea acolo, lipită de sticlă, speriată parcă. Uneori când veneai la mine stăteam ani în șir admirând-o și cântându-i cântece vesele. După ce Dumnezeu a creat și alte lucruri, ea era și mai anxioasă. Tulburarea i-o puteai vedea în ochi: se uita neliniștită la nebuloasa din curtea mea, bătând ritmic din picior (un tic nervos pe care îl preluase de la Dumnezeu). Atunci ai venit la mine (îmi aduceai ceva dulce) și ai atins geamul cu privirea. Privirea ta, în loc să întâlnească suprafața transparentă a ferestrei, a trecut dincolo de sticlă.
– Asta e o anomalie. Trebuie să vorbim cu Dumnezeu, să îi spunem să nu mai creeze nimic.
Dumnezeu nu ne-a primit la el la birou, ne-a făcut doar o programare prin august anul următor. Când am ieșit din R.A.I., am văzut un afiș mare pe zgărie-soarele din fața noastră, în care era prezentat un nou proiect al Arhitectului, de o complexitate neobișnuită și care va contribui la dezvoltarea economică, financiară, culturală, socială și sentimentală a galaxiei; proiectul se numea “turta dulce„.
– Cine se crede, să facă așa ceva?! ai reacționat impulsiv.
Apoi a venit seara și am mers la o plimbare. Cum nu aveam trup (pentru că trupul nu fusese creat încă), nu ne țineam de mâini, cum se țin acum îndrăgostiții; ne țineam de suflete și ne sărutam pe interjecții și oftări, nu pe buze sau pe frunte.
După plimbare ai rămas la mine; am jucat câteva jocuri video și nu numai și am adormit. În noaptea aceea l-am visat pe Dumnezeu. Mi-a spus că își cere scuze că nu ne-a primit la birou, dar e foarte ocupat din cauza turtei dulci, care îi dă mare bătaie de cap.
– Nu-i nimic, mă bucur că ați luat legătura cu mine măcar acum, i-am spus.
– Despre ce voiați să vorbim, copii?
I-am explicat pericolul în care se afla iubirea noastră și că ar trebui să se oprească din inventat tot felul de nerozii. Dumnezeu s-a enervat și m-am trezit. M-am uitat atunci la tine și m-am înduioșat. Cutele ființei tale erau adânci, mă pierdeam privindu-le și parcă vedeam în ele singularitatea inițială, materia și spiritul împletite. Mă vedeam pe mine printre tulburările tale, adunate în creștetul sufletului, mă vedeam dansând în ploaia de stele de acum căteva secole, udă leoarcă de fericire, stropind trotuarul cu galaxiile dinăuntrul meu, galaxii pe care tu le-ai creat atunci când ai început să mă iubești…
Ani de-a rândul am încercat să înțeleg de ce în dimineața următoare, când m-am uitat spre geam, l-am văzut gol. De ce iubirea noastră dispăruse. 13,7 miliarde de ani mi-a luat să rezolv ecuația dispariției acesteia subite. Azi am înțeles, în sfârșit, ce s-a întâmplat în noaptea aceea: Dumnezeu crease moartea.
