Stejarul din mijlocul padurii se incrunta: in zare se vedeau nori negri. Nori grei de iarna. Se gandea ca iar trebuie sa-si dezbrace haina maiestuasa de frunze. “Eu…eu sunt stejarul. Sunt cel mai tare din padurea Santry si nimic nu ma va dezgoli!”, spunea, plin de el.
Toate vietatile padurii se infiorau auzindu-l. Stiau ca e cel mai batran de prin locurile acelea. Toti il respectau. Nimeni nu avea curaj sa-i treaca prin fata… Inca era soare. Poiana de la poalele stejarului era plina de verdeata, pasarile cantau. Nimic nu prevestea ce avea sa se intample.
Soarele privea ingrijorat: norii se apropiau si dadeau de inteles ca vor sta mult si bine… si nu singuri. Erau… nori de furtuna. Mierlele au tacut si s-au ascuns. Bursucii sau bagat in vizuini, iar vulpile au disparut, nimeni nu stie unde. Doar cateva cotofene zburau bezmetice in vant, de colo colo, cautand sa mai fure ceva. Veverita speriata se piti sub o creanga groasa a stejarului pe care vijelia il scutura din toate incheieturile.
Furtuna salbatica s-a dezlantuit. Batranul stejar era sleit de puteri: Din toata coroana sa imperiala mai avea o singura frunza. Cu un zgomot asurzitor, se prabusi. Frunza tremuranda il ruga: ridicate…ridicate… In zadar.
Cu o ultima zvacnire, isi rupe frunza si îi da drumul. “Fugi… fugi in lume. Te va gasi cineva sa te iubeasca… insa sa nu ma uiti…”. Frunza zbura luata de vant catre zari nestiute. Mii si mii de kilmetri s-a lasat purtata, peste mari si tari pana cand, intr-un tarziu, obosita, s-a oprit. o mana gingasa o lua si o aseza langa tampla stanga.
***
Ei, povestea continua. Nu stim unde a ajuns frunza. Nu ne ramane decat sa ne gandim la ea. Trunchiul stejarului prabusit a fost ridicat si dus la un atelier de tamplarie unde a fost transformat apoi in doua banci. Doua banci asezate sub coroana unui alt stejar, pe o alee din parcul central, unde oameni de toate varstele vin si isi declara dragostea. Dragostea adevarata, nepoleita cu aur. Ci cu daruire, pasiune si sinceritate.
