Avanscena globală a lumii capătă tot mai mult scenografia de ansamblu a unui teatru de război, absurd, sângeros și brutal. Suntem martorii vinovați ai unei priveliști dezolante în care membrii unei nații, o seamă de vietăți rudimentare, sălbatice, primitive, inumane și crude, pornite din naștere să căsăpească pe oricine nu e de acord cu propriile lor crezăminte și convingeri, ne produc o adevărată criză sufletească, ce zguduie temeliile ființei și distrug bazele, odinioară sigure, ale civilizației.
Celebra maximă pascaliană în care omul este o splendidă trestie gânditoare, devine suspectă de un anacronism grosolan. Orgolioasa națiune franceză, care, pe vremuri, în capitala supranumită prezumțios “La Ville-Lumière”, se consolidau ideile iluministe ce aparțineau unui Voltaire, Denis Diderot, Jean-Jacques Rousseau sau Montesquieu, idei ce se concentrau în direcția condamnării intoleranței religioase, inechităților sociale sau despotismului, militând pentru progresul societăților, libertatea gândirii și a conștiinței, egalitatea tuturor oamenilor în fața legii, limitarea marilor proprietăți private precum și egalitatea între popoare.
Aceste idei au pregătit, pe plan ideologic, marile schimbări pe care le-au produs mai târziu sângeroasa Revoluția Franceză. Actualmente, orașul luminilor este pe cale să devină o ruină. Pe străzile pariziene se preumblă, o faună eterogenă și debilă ce pendulează între balamuc și brambureală cronică. Ideea de toleranță suferă o anumită patologie. Așa cum toate ideile de odinioară, astăzi sunt înțelese pe dos, nici toleranța nu a scăpat nemutilată. Drama societăților europene este aceea cu care s-au luptat aproape dintotdeauna: lipsa discernământului impunerii unei limite.
Atunci când toleranța devine criminală, omorând mii de oameni periodic, când membrii unei alte nații devin labili psihic, inadecvați, abuzivi, cruzi, grosolani, haotici, reprezentând un pericol real asupra vieții înseși, aducând grave prejudicii identității și convingerilor manifestate pașnic de către celălalte națiuni, aruncându-le pe acestea în pragul colapsului psihic și social, toleranța nu mai poate fi o virtute, calitate sau o înclinație nobilă, ci aceasta devine o meteahnă, cusur, defect sau viciu.
Toleranța manifestată astăzi de către șefii statelor europene, este o toleranță bolnavă, viciată, care aduce moarte, haos și crize la toate nivelele societăților. Nu poți tolera atitudinea de fiară sângeroasă, măcelul continuu și inhibarea progresivă a valorilor perene pe care noi, națiunile europene, le-am cultivat atât de greu în decursul secolelor. Nu putem surâde pios unii altora manifestând o indiferență criminală, alternând toropeala cu ipocrizia, bășcălia cu indignarea, doliul cu veselia, tragismul cu nonșalanța. Așa cum întreaga existență cu toate elementele ce o alcătuiesc se desfășoară în cadrele stricte ale unor limite inexpugnabile care i se impun de la sine, tot astfel și toleranța are limitele ei. Nu poți tolera intolerabilul. Nu se pot tolera idiosincraziile traumatizante și barbare nici chiar dacă ai un sistem nervos de bivol.
Speranța cum că acest val de crime odioase, atentate groaznice, care provoacă isterie generală, vor trece cumva, afișând ca de obicei o atitudine “corectă politic”, tonul rece, analitic, tandru, pozitiv, evitând orice remarcă sau atitudine care ne exibă identitatea și convingerile perene atât naționale, cât și europene, este una utopică ce va avea un posibil efect castrator. Ne paște pericolul ca întreaga civilizație europeană să se prăbușească sub auspiciile indiferenței generale. Nu ne putem da consimțământul propriului sfârșit și nici nu putem rămâne calmi, meditând poetic la tragica condiție umană.
Români și totodată europeni, fiind martori și trăitori în istorie, trebuie s-o facem mai bună sau să pierim odată cu ea. Renumitul scriitor și diplomat de origine franceză, Paul Claudel, întrebat odată ce crede despre toleranță, cu o savuroasă ironie, el a răspuns: “La tolérance? Il y a des maisons pour ça!”.
