Zi de zi, în universul spiritului trebuie să cucerești lumea și să o iei de la capăt – iată marele dezavantaj practic al culturii. E ca într-o relație unde, zi de zi, cetatea trebuie cucerită. E normal să fie așa, de vreme ce castelul și sufletul sînt expresii ale ocrotirii…
Ambele – castelul sau sufletul – au ca miez regenerator focul. Și niciun foc nu poate rivaliza – ca estetică a privirii – cu flacăra unei lumînări. După cum nici ecoul nu e nicăieri mai înălțător decît în sufletul omului sau în inima catedralei. Cauza? Aceeași îndumnezeire a lumii! Dovada credinței și a îndumnezeirii lumii? Credința mută munții, lumina creează lumi – iar iubirea le dă naștere amîndurora… Cuvîntul, lacrima și ochiul pot vindeca multe. Chiar și ceea ce pașii sau timpul destramă. Doar astfel spațiul și sufletul devin instrumente de măsură a timpului.
Și dacă timpul este cel care, la capătul drumului, ne dă sensul lui a fi, nu văd nici un sens al lumii mai înalt decît a vorbi despre existența lui Dumnezeu. Și nu a vorbi oricum, deșart, ci a trăi existența lui Dumnezeu! O dată ce Îi trăiești ființarea, totul în jur se schimbă: valurile sînt raze lichide ce șerpuiesc din rădăcinile mării, de culoarea mierii topite, avînd gustul florilor de tei și al celor de lavandă, poezia nu mai poate fi și altceva decît șoapta frunzei care tace, credința devine o încredere nețărmurită în lucrurile nevăzute, o investiție în lumină, un pariu – întotdeauna cîștigător – cu tine însuți, crucea e lumină întărită pe expresia iubirii absolute… Iubire care nu e altceva decît cea mai mare forță din Univers, de vreme ce pînă și Dumnezeu și-a luat-o ca aliată!
Și în centrul lumii o ia și El, la fel ca noi, zi de zi, de la capăt, prin diminețile iertării sau prin primăverile spovedaniilor, mergînd pe marea despicată sau coborînd pe raza de lumină la întîlnirea – prin iubire – cu noi, în pămîntul ceresc al rădăcinilor noastre…
