Când eram micuți ne jucam neîncetat. Desculți, uitam de foame, de sete, fugeam pe terenul de joacă de la bunici. Eram mulți, cu haine ce ne înghițeau cu totul, hoinăream cât era ziua de lungă. Făceam echipe, concuram, iar zilele noastre preferate erau cele ploioase. Stăteam cu fruntea spre cer și așteptam parcă o binecuvântare, așteptam să cadă picuri mari de ploaie, să ne curețe piciorușele goale, pline de praf și rănite de la atâta jucat.
Uzi până la piele ne bucuram, râdeam unii de alții și ne dădeam seama că ne aștepta mingea pe margine. Pot spune că era deja o tradiție ca atunci când plouă, noi să jucăm fotbal pe iarba proaspăt mângâiată de apa proaspătă a cerului.
Și uite așa, o zi care pentru oamenii mari putea fi nefolositoare, pe noi nu ne încurca.Timpul zbura, se juca împreună cu noi, ne răsfața. Nu aveam nici o grijă, acoperișul casei ne era cerul, parinți ne erau bunicii.
Bunicii, bătrâneii aceia cu mâinile pline de timp, cu ochii blânzi, plini de bunătate, duioșie, povești ce meritau rostite.
Asta mi-a plăcut cel mai mult! Vacanța petrecută la bătrâneii mei favoriți, în căsuța cu gemulețe și uși micuțe ce păreau să te îmbrațișeze, să te protejeze.
Făceam multe năzbâtii ce peste ani și-au păstrat frumusețea, naivitatea, mirosul timpului răbdător de atunci. Magia însăși avea casa la țară, o vedeam alergând pe câmp, desculț, printre flori galbene. Flori găseam la orice gărduț și atunci când știam că o supărasem pe bunica, ne puneam cu toții la treabă și-i făceam un buchețel micuț, multicolor. Bunica ne ierta și punea acel buchețel de flori la loc de cinste, în vitrină, alături de ceșcuțele noi pentru musafiri.
Imi aduc aminte cu nostalgie de acele momente iar mirosul din căsuța micuță de la țara îmi încântă și acum simțurile.
