Se spune că există, undeva, un sens ascuns al nopților de veghe. Pentru ca o parte din omenire să poată dormi, cealaltă înfruntă lumina; pentru ca unul să se odihnească, altul trebuie să îi umple locul; pentru ca cel ce a săpat ogorul să adune puteri spre a începe o nouă zi, noaptea îi e dată cu sens de odihnă… Veghea e starea unei activități pasive, a unui timp dedicat lipsei de acțiune și gîndirii active, a meditației și planificării… Se spune că nu poți face un lucru de calitate dacă nu a fost planificat, gîndit, pregătit sau dacă aluatul faptei nu a dospit suficient în starea de veghe.
Cu toții veghem. Păzim ceva. Ne concentrăm, pasiv, spre a aduna trecutul și viitorul în buchetul unui acum care este concludent și premergător acțiunii. Pîndim și gîndim, de la obiecte la fapte, de la oameni la suflete. Veghem ca lucrurile să iasă bine. Ne în-grijim. De multe ori prea mult, chiar pînă la îngrijorare.
Prin veghere se creează o priveghere, starea de comuniune cu trecerea dintre lumi. E timpul în care amestecul dintre lumea dorită și cea venită este atît de omogen, încît parcă nu mai deosebești i/realul. Fața nevăzută a lumii dorite și cea cunoscută a lunii împlinite își dau mîna și încep, rotindu-se, dansul ielelor.
În Noaptea de Sînziene, e momentul în care focurile de la miezul nopții își înalță aripile spre cer pentru a redeveni lumină din rădăcina lumii. Pentru a reface, aici, o punte spre cer. Nopțile de veghe nu sînt altceva decît punțile clădinte între ieri și mîine. Cu trudă, prin fapte, spre pîine. Ce ai sădit în nopțile de veghe vei culege la recolta din toamnă, la pîrguirea luminii…
