“Dacă tu îți amintești de mine, nu-mi pasă că ceilalți m-au uitat”

Uneori îți amintești…

Inima fiecărui om e ca o fântână adâncă. Și nimeni nu știe ce zace pe fundul ei. Nu ne putem decât imagina, judecând după lucrurile care ies din când în când la suprafață.

Oricine se îndrăgostește caută piesele lipsă din el însuși.

Cu trecerea timpului, vei înțelege… Ce durează, durează, ce nu e de făcut, nu e de făcut. Timpul rezolvă cele mai multe dintre lucruri, și ceea ce timpul nu rezolvă, va trebui să rezolvăm singuri.

Nici adevărul, nici sinceritatea, nici forța, nici blândețea, nimic, absolut nimic nu poate atenua durerea, tot ce ne rămâne de făcut este să luăm lucrurile până la capăt și să încercăm să învățăm ceva, chiar dacă știm că ceea ce învățăm nu ne va fi de niciun folos.

Nu trăiești decât pe jumătate… Cealaltă jumătate așteaptă undeva, încă neatinsă.

Am închis ochii și mi-am cercetat străfundurile sufletului. Când am făcut asta, liniștea din jur s-a așternut peste mine ca niște firicele de praf.

Singurătatea nu e un sentiment atât de rău. E ca liniștea în care se cufundă un copac după ce păsările și-au luat zborul de pe ramurile lui.

Cu cât trec anii, parcă se lungește timpul, asemenea unei umbre la amurg. Într-o zi întunericul va înghiți umbra cu totul.

Dacă tu îți amintești de mine, nu-mi pasă că ceilalți m-au uitat.

Haruki Murakami