Scriam mai demult că oamenii sunt precum bărcile, iar uneori precum păsările, precum marea sau lacurile liniștite. Precum cerul sau pământul. Depinde din ce am fost olăriți și cum am permis vieții să ne modeleze.
Azi, m-am trezit cu sentimentul că oamenii sunt mai mult decât orice, precum casele. Case de lut, de lemn, de cărămidă, de ciment. Case cu fundații sau fără de fundații. Dar toate, cu suflet!
M-am trezit cu acest sentiment datorită faptului că mi-am amintit de Nenea Ștefan, vecinul meu de odinioară de pe strada Costache Negri, din Adjud. Mi-am amintit cum mă striga peste gardul grădinii sau de cum îmi alina sufletul când mă simțeam amărâtă: „Lasă, fata tatii, că ești ca fata mea…că toate trec în viață, așa să știi!”și de ultima oară când l-am văzut. Eram cu Augusta, rezemate peste gardul căsuței în care am locuit. Și plângeam. Plângeam amândouă!
Nenea Ștefan a venit exact când fetița mea îmi spunea: „Mami, vezi, a murit casa?!”. Nea’ Ștefan a luat-o în brațe, a pupat-o – o iubea și ne iubea dumnezeiește de mult și i-a spus: „Nu te necăji, Puiuță, că o să reînvie din nou când o veți locui! Ramona mea, dacă tu ai plecat, și sufletul casei ăsteia a plecat, fata mea! Toate se dărâmă din lipsă de suflet de om!”.
Și așa este! O casă goală fără un suflet care să o locuiască, va muri. Așa sunt și oamenii! Fără suflet care să ne locuiască, murim. Murim în noi de singurătate, ne împietrim, cădem în depresii, ne sinucidem, iar viața trece prin noi și pe lângă noi, fără să o mai simțim. Pietre peste care crește iarba uitării. Uitării de sine, deoarece în preajma noastră încă sunt oameni care ne mai iubesc, care ne vor în viața lor, care ne așteaptă, care ar vrea să ne vadă vii din nou, dar noi nu mai vedem nimic din cauză că în noi, nu mai locuiește nimeni…nici măcar noi înșine!
Totuși, unele case deși abandonate, parțial distruse, mai trăiesc. Prin ferestrele lor, mai intră lumina, Peste pereții lor, pe acoperișuri, natura naște viață, culoare, flori, iar păsările își fac cuiburi. Din crăpăturile zidurilor, crește iedera! Aceste case, adăpostesc suflete și mai cred în lumină! Așa și oamenii! Deși abandonați, uneori chiar de noi înșine, ceva anume, trezește în noi speranța, lumina! Deși parțial „distruși” pe alocuri, de lovitura celor dragi, de lovitura cuiva anume, din furia valurilor vieții sau avalanșele de „pietre” care pe alocuri ne-au închis orice portiță, fundația noastră, stă încă în picioare.
Ni s-au prăbușit doar zidurile, acoperișul, dar avem fundația, iar asta este suficient pentru a ne reclădi puțin câte puțin, încet, încet, cărămidă cu cărămidă, lemn cu lemn, lut cu lut! Ne adunăm de peste tot, ne închegăm, ne zidim din nou, dar nu ne închidem! Lăsăm lumina! Lăsăm cuiburile păsărilor, florile și iarba! Lăsăm iedera cățărătoare și căldura să ne locuiască! Fără ele, nu am fi realizat că mai putem fi locuiți vreodată!
Și, iată…iată-ne din nou în picioare, vii și puternici! Înțelepți! Iată cum uneori, loviturile și căderile ne sunt trepte către mai bine, către un alt noi…mai fericiți. Fericiți pentru că poate, am înțeles în sfârșit sensul vieții, care de fapt nu este altul decât ea însăși! Trăiți, oameni frumoși! Nu va fi totul perfect, nici fiecare zi nu va fi fericită, nici fiecare iubire cea mai mare și fără de sfârșit, dar printre toate aceste lovituri, zdruncinături, căderi, crește viața și intră lumina! Nu închideți toate ferestrele și ușile! Nu acoperiți toate găurile prin care sângerați! Lăsați lumina să pătrundă! Doar ea, poate să readucă înapoi viața care să vă locuiască!
Fiți case, dar nu lăsați niciodată sufletul să vă abandoneze! Fiți case cu suflet și cu viață! Nu vă abandonați!
