Întrebându-mă ce este poezia îmi amintesc răspunsul dat de Sfântul Augustin în legătură cu ce este timpul. Dacă nimeni nu mă întreabă o știu, dar de îndată ce sunt întrebat, nu pot răspunde!
Nu știu dacă este cineva, poet sau ne-poet, literat sau doar consumator de text poetic, care să își asume o definiție logic suficientă, prin gen proxim și diferență specifica, a poeziei. Există doar aproximări mai mult sau mai putin elegante, există încercuiri mai mult sau mai puțin vagi – dar niciodată o definiție!
Nu voi încerca, așadar, să definesc poezia, mă voi apropia de ea în șoaptă și voi vorbi de ea, făcând uz de recuzita poetica.
Poezia este în raport cu scrisul obișnuit, prozaic, cum este dansul față de mers. Starea poetica, începe totuși dincolo de text, este meta-textuală, ca o prelungire imponderabilă a acestuia.
Prin însăși natura ei, starea poetică, nu durează, este scurtă, are vocația miresmei, a parfumului și radiază scurt doar în proximitatea metaforei asa cum parfumul unei flori nu este de găsit în stare pura decât în preajma petalelor.
Spre deosebire de proză, al cărei ambitus temporal este mai larg, poezia se savurează în doze scurte, homeopatice. Ea nu ne solicită timp, nu cere sacrificiu, se mulțumește cu puțin din imensa desfășurare a clipelor, ea nu cere niciodată mai mult decât poate oferi. Oferă clipe de emoție și cere în schimb câteva clipe de atenție. Eu iubesc poezia, intru în ea ca într-o biserică pentru a mă închina frumosului și ies, de fiecare dată, mai bun și mai sensibil.
Sunt,de-a lungul istoriei literaturii și a criticii literare, multe încercări de aproximare și înțelegere a fenomenului poetic. Îmi amintesc că George Călinescu definea poezia ca pe “un mod ceremonial, ineficient de a comunica iraționalul, este forma goală a activității intelectuale. Ca să se facă înțeleși, poeții se joacă, făcând, ca și nebunii, gestul comunicării fără să comunice, în fond, nimic, decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii.”
