Când eram mică şi mă loveam, bunica sărea mereu şi pupa. Ridica ochii la mine şi ştiam că poate vindeca orice. Când am mai crescut, am învăţat că sunt răni care nu pot fi vindecate. Ele revin mereu. Se deschid asemeni unor albii de râu şi curg. Când curg uşor le poţi duce, dar când sunt năvalnice… ne duc şi pe noi cu ele, ne rup, ne sfâşie. Mama, mă lua lângă ea atunci, îmi mângâia părul şi aşeza apele cuminţi la locul lor. Ridica ochii la mine şi ştiam că poate vindeca orice din ce nu putea vindecat.
Apoi, când am crescut și mai mare, mi-am dat seama că mai sunt şi altfel de răni. Cele cu care ne naştem în noi. Cele pe care le ducem cu noi peste tot. Cele care nu pot trece nici ajutate de privirile bunicilor, nici de cei ai mamelor, nici măcar ajutate de cei ai copiilor noştri. Nu le putem scoate din noi. Nu le putem vindeca. Putem doar să ne rugăm să nu ne îmbolnăvească atât de rău încât să nu mai ştim trăi frumos pentru cei care nu sunt vinovaţi de rănile noastre numite… iubire!
Câteodată, vrem să ne facem mici. Mici de tot. Să ne ascundem la mama în brațe, să îi luăm mâna și să ne-o punem pe creștet, iar ea să ne mângâie încet, murmurându-ne cântecul ăla care ne adoarme toate grijile și durerile, toate oftaturile și tristețile. Măcar cât ține cântecul! Aș vrea acum să stau cu capul la ea în brațe și să îi spun: “Sărută-mă pe suflet mamă, cum mă sărutai când mă loveam, ca să zboare durerea! Sărută mamă, să treacă! Sărută adânc să nu mai simt!”. Iar ea ar săruta, mi-ar săruta apoi fruntea, creștetul și mâinile. Mi-ar zâmbi și ar alunga norii. Măcar un timp. Ar goni furtuna din mine. Și neliniștea. Și dorul. Ar spune: “O să fie bine! Îți promit eu! Ești fată de ofițer, trebuie să fii mereu puternică! Tu mereu ai fost puternică! De când ai fost mică! Ești cea mai puternică dintre toate femeile familiei! Fii bărbat, Ramona mea!”.
Dar ce mă fac mamă, că nu mai vreau!? Nu mai vreau să fiu puternică! Nu mai vreau să lupt! Nu mai vreau să fiu bărbat! Vreau doar ca el să fie bine, iar eu să pot fi femeie. Femeia lui, iar moartea să ne ocolească mamă. Măcar viața asta! Sau măcar până mai spre sfârșitul ei. Să îmi mai spună o dată: “Baby, dacă eu îți sunt, nimic nu îți poate face rău! Voi fi soldatul tău mereu! Și voi lupta pentru zâmbetul tău!”, iar eu să îi spun: “Soldat te-am eliberat de funcție! Fii doar iubitul meu, pentru toată viața! Eu am să-ți fiu vesta ta anti durere și tristețe!”.
Când eram mică bunica îmi spunea: “Prinţesa mea, fii bărbat!” …şi eram. Vorba ei era mereu poruncă pentru mine. Când am crescut şi cădeam în genunchi mama mă ridica, îmi ştergea praful, îmi ridica bărbia, mă săruta pe frunte şi îmi spunea: “Draga mamei, uneori trebuie să fii bărbat!” …şi deveneam pentru mama orice! Pentru copila mea sunt tot ce poate un om fi. Și îmi dau seama că bunicile şi mamele sunt bărbaţi o viaţă întreagă însă… mi-aş dori să îmi spună cineva: “Iubita mea, fii femeie!”, iar eu să fiu fără să mă tem, fără să mă tem că va veni vreodată vremea când va trebui să fiu din nou bărbat în sufletul meu…
Mamă, nu m-am putut ține de promisiune! Viața și moartea au trecut prin vestă! Și prin mine! Acum, ce mă fac?
