Lecţia lui Robinson Crusoe.
Există singurătăţi asumate, fortuite, impuse, singurătăţi morbide, singurătăţi “colective”, singurătăţi “creatoare”, singurătăţi goale, fără miză; există singurătăţi cu sens şi singurătăţi vulgare. Toate par a avea, la capătul lor, un “ceva” în comun – calvarul de a rămâne cu tine însuţi – spaima că, în final, nu te-ai mai putea suporta.
Să ne aducem aminte şi să privim asupra vestitului (personaj) Robinson Crusoe. Ştia despre sine că “niciodată nu făcuse ceea ce se cuvine”, părea a fi înţeles că “ceea ce se cuvine” nu e “ceea ce ştie toată lumea”, ceea ce se dobândeşte printr-o educaţie standardizată a societăţii.
“Ceea ce se cuvine” trebuie să afli, să obţii prin căutare şi risc (acţiune directă asupra realităţii), printr-o temporară punere între paranteze a convenţiei publice.
Norocos în plină neşansă, ajutat chiar de neajutorarea sa, Robinson va descoperi, uimit, că amărăciunea însingurării sale este plină de daruri şi că în dezordinea destinului său există o ordine profundă.
Insula îi este, de acum înainte, suficientă sieşi: din spaţiu al rătăcirii ajunge un loc al întemeierii. Singurătatea devine “instructorul” exigent pentru viaţa în lume, insula nu-i evadare, nu-i detaşare – cum se crede – ci, propedeutică, exerciţiu, askesis (askēsis).
Drumul spre euforia paradisiacă a comuniunii cu ceilalţi nu e decât exaltare utopică, dacă nu treci prin experienţa radical-formativă a “pustiei”.
Singurătatea are o descendenţă sacră, din moment ce miturile cosmogonice povestesc despre singurătatea lui Dumnezeu. Sociabilitatea este actul “conspirativ” al omului împotriva motivaţiei divine, care a întemeiat lumea. Orice colectivitate umană e, din perspectiva aceasta, un protest rafinat contra singurătăţii.
Avem nevoie de singurătate, aşa cum avem nevoie şi de ceilalţi.
Asceza. Crusoe e un personaj al lui Defoe, precum in Cast Away personajul Chuck. Probabil ele ne fac proiectiile mai usoare.
Asceza drept purificare prealabila, singuratatea intre semeni sau intre ape?
Avem!
Dacă ar fi să ne oprim strict asupra cazului Robinson (sau alte “derivate” ale sale), am aduce în discuţie, de fapt, călătoria. Călătoria este concepută ca o abolire a coordonatelor obiective ale existenţei cotidiene (un fel de ieşire din sine, din existenţa circulară, în care timpul curge monoton, egal cu sine).La fel, momentul de asceză invită la o “plonjare în sine”.
Măcar şi pentru o perioadă scurtă, este nevoie de astfel de exerciţii. Este foarte bine că le avem.
si daca singuratatea se poate rezuma la faptul ca nu esti iubit ca nu esti privit admirat sau cand te simt ca esti un nimic si un nimenii ce faci atunci? ce fel de singuratate este?
Tot ce pot exprima în urma acestui set de interogații, ar fi doar o sugestie – ”Să fim corecţi, să fim buni!”.
Ar putea fi secretul care disipă singurătatea. Putem alunga primejdia singurătăţii cu gestul generos al binelui vegheat de inteligenţă, vorba românului: ” Bine faci, bine găseşti.”
Dacă este vorba doar de solitudinea unui om îndrăgostit, există un paradox: îndrăgostitul poate fi auzit de toată lumea (iubirea vine din cărți, dialectul său este comun), dar nu poate fi ascultat decât de indivizii care au ”acum” și ”exact” același limbaj cu el.
Tot ce pot exprima în urma acestui set de interogații, ar fi doar o sugestie – ”Să fim corecţi, să fim buni!”.
Ar putea fi secretul care disipă singurătatea. Putem alunga primejdia singurătăţii cu gestul generos al binelui vegheat de inteligenţă, vorba românului: ” Bine faci, bine găseşti.”
Dacă este vorba doar de solitudinea unui om îndrăgostit, există un paradox: îndrăgostitul poate fi auzit de toată lumea (iubirea vine din cărți, dialectul său este comun), dar nu poate fi ascultat decât de indivizii care au ”acum” și ”exact” același limbaj cu el.
Admirabil, mini-eseul dumneavoastră ! Oferiți un prilej de meditație asupra valorizării vieților noastre, a ceea ce suntem, față în față cu noi înșine. Este, simultan, o bucurie, un surâs, o ofrandă, textul dumneavoastră. Mulțumesc, așadar.
Ne onorează asemenea cititori. Mulțumiri!
Cu deoseită apreciere,
Mădălina Dumitrache
Spinguratatea te schimba, te obliga să gândești, sa te iubești mai mult, dar doare in primul rand pentru că simți acut lipsa de iubire a celor din jur.