Singurătatea este măsura puterii unui om. Există oameni care nu pot concepe să fie singuri. Acești oameni își pierd identitatea în singurătate, au nevoie de siguranța, chiar dacă iluzorie, ce le-o dă existența unei persoane care le dă sens.
Pentru oamenii care se tem de singurătate granița dintre “eu” și “altul” nu există. Se identifică cu celălalt și îi consumă toate resursele convinși fiind că au dreptul pentru că celălalt nu există decât prin alăturare.
Tristețea unui om singur care nu s-a cunoscut niciodată pe sine este covârșitoare. Nu există leac deoarece dependența de celălalt nu este completitudine, ci scindare. Se separă, în omul dependent de celălalt, rațiunea de simțire și partea care umblă prin lume este un surogat. Niciodată nu va ști cine este cu adevărat omul ce nu își iubește singurătatea.
Niciodată nu se va vindeca omul ce nu își alină singurătatea minții, nu cu un “celălalt”, ci cu singurătatea inimii. Două singurătăți ale aceluiași întreg. Două jumătăți ce trebuie să se întâlnească, să se privească, să se asculte, să se înțeleagă, iar abia apoi, când liniștite își spun ofurile, să deschidă ușa spre “celălalt”, dar s-o lase deschisă, în așa fel încât libertatea să fie reciprocă.
Să rămână tocmai pentru că știe că poate pleca oricând…
