Se spune că timpul trece. E o remarcă obișnuită, pe care o avem la îndemînă mereu, o auzim des sau chiar devine un loc comun care se afirmă pe un ton dezertativ, renunțător, tributar lipsei de voință. Ne uităm la cei din jur, la prieteni, la apropiați sau la foști colegi – și folosim această remarcă în special atunci cînd nu mai reușim să ținem pasul cu timpul care parcă trece prin și peste noi. E o realitate care ne doare, ne deranjează, ne afectează și ne depășește. Oricum am sta să o analizăm. Întotdeauna. Este, de fapt, o altă exprimare pentru neputința noastră în fața multor provocări pe care, bineînțeles, nu reușim în totalitate să le gestionăm.
De fapt, nu timpul trece. Nu este el cel care vine de undeva și se îndreaptă spre altceva, realitatea este că noi trecem prin timp. El este, acolo și aici, mereu același, noi sîntem cei care ne schimbăm, ne transformăm, devenim sau nu mai sîntem. Și dacă ne aducem aminte bine, Faust nu cere altceva decît timp…
Există, însă, oameni care sfidează timpul. Cu anii sau poate chiar cu zecile de ani. Am avut, recent, bucuria de a întîlni o persoană care este la fel de peste 3 decenii. Este exact așa cum era și în amintirea mea, cu aceeași ținută demnă și cu aceeași poftă de viață, cu același demers motivator și cu o la-fel-de-bună dispoziție. Pe mine timpul nu mă schimbă, mi-a spus doamna profesoară, pentru că m-am împăcat cu mine – este explicația pe care mi-a dat-o dînsa și m-a uimit seninul din vorbă și atitudinea fermă. Nu fac compromisuri și nu dau socoteală nimănui. Decît propriei conștiințe și Bunului Dumnezeu – e continuarea pe care mi-o dă. Cerului înstelat de deasupra și legii morale din mine, ar spune Kant.
Cred că, dacă vrem să vedem mai mult frumosul lumii, nu avem decît să căutăm oameni care s-au împăcat cu ei înșiși sau să ascultăm cerul înstelat des sus și legea morală din noi. Dacă vrem să nu mai treacă timpul prin noi, esențial este să ne știm asculta foșnetul trecerii noastre prin timp! Și să ne acordăm sufletul la simfonia pașilor noștri liniștiți!
