“Eu unul mă voi supune tuturor greutăților, oricât de mari vor fi acestea, susținându-mi corpul prin suflet.”(Seneca – Alt timp nu am)
Despre suflet s-au scris și se vor mai scrie multe, dar dincolo de toate, cum să știm să ne susținem corpul prin suflet când știm atât de puțin despre el. Când toată atenția noastră este îndreptată către trup, căci doar cu el ne identificăm. Îl îngrijim, îl chinuim, îl hrănim, îl adorăm sau îl urâm dar tot cu el ne identificăm. Cu el și cu fragilitatea lui.
Și astfel, aceste cuvinte referitoare la susținere, rămân doar niște vorbe care ating pe moment, care fac o scânteie dar care, din păcate, nu reușesc să aprindă focul.
Dar cine a spus că suntem și suflet? Și cu ce să-l asemănăm, când noi oamenii suntem obișnuiți să vedem, să simțim pentru a crede un lucru. Și din păcate, ne mulțumim cu ce auzim, fără a mai dori să coborâm în adâncuri, așa ca într-o mare să pătrunzi în tine și să explorezi spațiul interior.
Cu ce am putea să-l asemănăm? Cu o floare rară, la care pentru a ajunge e nevoie să urci creste interioare, cu o pasăre ale cărei aripi așteaptă a fi deschise pentru a putea gusta libertatea sau cu bătaia din piept care ne cântă cea mai frumoasă melodie și care dă trupului viață?
Nu știm. Și cu toate că nu-l putem identifica, simțim că în noi locuiește ceva care nu se teme de fragilitatea trupului sau de curgerea timpului, care în anumite momente ne ridică, ne oprește, ne întărește, ne trezește.
Sufletul e ca o biserică, el păstrează legătura cu divinul, locul în care dacă ajungi ai să găsești liniștea și înțelesurile de care ai nevoie pentru a te bucura de Viață. Drumul fiecăruia e însăși Viața, iar bucățile care îl alcătuiesc, Timpul. Un timp ce ne-a fost dat.
Nimeni nu vrea ca noi să suferim, să purtăm războaie, să înotăm prin noroi ci să învățăm că toți suntem semințe născute din aceeași “Mamă”.
Toți suntem semințe născute din Iubire. Din păcate, problema noastră e că nu știm ce suntem: copaci sau flori?
