Puteți susține WebCultura, cu ce sumă doriți, prin intermediul butonului PayPal de mai jos. Mulțumim!
Câteva gânduri despre viață.
“Prietenul meu de o viață, poetul Grigore Hagiu, cu infinita lui timiditate, mi-a spus două, trei vorbe despre cutremurul care ne-a îndoliat țara. Nu pot să-i reproduc întocmai cuvintele, dar sensul confesiunii lui pot să-l spun întocmai. Mi-a zis: “Ieșisem desculț pe pământ și m-am apucat de un copac. Copacul se ținea de mine și eu cu el. Amândurora ni se făcuse frică”.
Să fi vrut vreodată să exprim vorbirea ce-am avut-o din frageda copilărie până la tremurata adolescență, – vorbirea mea cu bătrânul gutui din fața ferestrei, cu verdea de iarbă din curte, n-aș fi fost în stare să zic mai corect decât a zis Grigore de copac.
Tristă comunicare, dar totuși ce comunicare, Dumnezeule!
Vine o vreme când te trezești vorbind și spunându-te pe tine unui bolovan, unei pietre. Te trezești dând de mâncare unei vrăbii, dar nu din milosardie, ci pur și simplu.
V-ar supăra, prieteni, dacă n-aș spune că sunt contemporan cu iarba verde, cu gândacii de bucătărie, cu înțepătoarea albină, cu nenorocita de furnică, clasa salahoră a gazelor, că sunt contemporan cu acea neagră capră de munte, cu delfinul mintos, cu paltinul și cu teiul, care din pricina lui Eminescu nu îmi mai tihnește să-l miros ca lumea?
Și că veni vorba, ia uitați-vă și voi la el!
Hai, să nu-i mai lăsăm pe unii dintre ai noștri să spună totul despre ceva!
Să fim generoși. să lăsăm nenăscuților dreptul de a vedea cu ochi proaspeți și cu ființa singuratică încă o dată ceea ce văzurăm și noi cu ochi proaspăt.
– Ce faci bre?
– De unde vrei să știu?!”
Nichita Stănescu, Acel ceva dintre aripă și aer
(din volumul “Sudoare de piatră” – 1982)
