“Mi-e dor de mine cu sufletul altuia…”
Nimeni nu poate vedea ce-i închis într-un suflet. Păcat! Nimeni nu poate afla ce-i închis într-un suflet trist.
Când ești trist îți vine să dormi și să uiți. Îți vine să-ți culci capul pe genunchii altcuiva care te iubește, sau dacă ești singur și n-ai pe nimeni, să ți-l culci pe palmele tale. Da. Îți vine să dormi când ești trist. Și să uiți… Dar când te trezești? Iar ești trist și nu mai poți s-adormi din nou…
Adevăratele deprimări încep cu efortul eroic de a le ascunde.
Dacă pământul pe care mergi, pe care-l calci fără să te gândești la el – durere încorporată în pași ca cerul în ochi – ai simți deodată că suferă din pricina ta, fiindcă pașii tăi sunt grei; dacă ai simți înlăuntrul lui ca o durere fără de expresie aparentă – ce-ai face: ai merge înainte sau te-ai opri?
Își lipi obrazul de lacrimile lui – și rămaseră fără grai, strânși unul în altul de gândul despărțirii, ca un pom umed de sevă, despicat în două…
Sunt oameni făcuți ca să iubească o singură dată în viață lor și alții făcuți să fie iubiți pentru totdeauna.
Blândă ca de obicei, ea era tristă ca de obicei, dar nimeni nu știa, căci ea zâmbea ca de obicei.
Sufletul meu e greu ca și crengile cireșului tău; o iarnă întreagă acoperit de ninsori, singur ca ciorile negre și corbii și mai negrii. Dar sufletul meu, o iarnă întreagă a fost alb, și în el te așteaptă cireșele, primăvara cireșelor mele.
Trăia dincolo de viață, privind și ascultând două ninsori care se oglindeau: cea de la fereastră și cea din el.
Mi-e dor de mine cu sufletul altuia.
Ionel Teodoreanu
(6 ianuarie 1897 – 3 februarie 1954)
“…corbii si mai negri.”