Sîntem pămînt – mi-a spus – și am simțit cum mîna i se îndreaptă spre mine, ca și cum ar fi încercat, cu o grație a naturii neatinse, să mă ocrotească de tot ce ar fi putut să mă afecteze în jur. Îți iubesc mîinile, mi-a mai spus, iar ele sînt făcute din pămîntul atoatebinefăcător. Și iubesc felul în care ele desenează, arată, sculptează, mîngăie sau se dedică întru faceri de bine.
Sîntem aer – și zbor și nor și duh ușor. Mi-a șoptit încet, ca o adiere de taină, care de abia face să tresară mătasea de pe voalul pus, la sărbători, pe icoane. Poate de aceea chiar și gîndurile noastre sînt purtate pe aripi de aer – și, într-o mare măsură, cei care sînt capabili să le deslușească, să le simtă sau să le împreună-gîndească trăiesc cu, prin și pentru noi. Apoi mi-a arătat mirosul gîndurilor – și am început să descopăr cum bucuria are miros de aur, cum liniștea e dimineața pe munte cu iz de albastru, cum mîinile ei miroseau a soare și a pîine, cum gîndul la ea emana în jur aburul copt al pîinii proaspete…
Sîntem foc – mi-a fulgerat în suflet – și inima noastră e cea care dă tonul văpăilor de nestins ale unui foc veșnic. Am simțit cum tot ce era în jur se subjugă focului, cum nimic nu mai poate să îl oprească, odată aprins, cum arderea însemna nu numai consum de ființă, dar și o continuă învolburare, cum ne supunem, fără a ne împotrivi, ținutului de foc din interiorul nostru…
Sîntem apă – și curgere în zori și scurgere de nori. Și avem liniștea și decența ei, simplitatea și rotunjimea picăturii, rostul și ritmul susurului dintre pietre, cristalul și acuratețea notelor din simfonia curgerii. Apa pe care o bem e nu numai sursă a vieții, ci și energie și ființă, dor și dorință, crez și credință… Iar apa însăși, prin stările ei devine pămînt și aer și foc și nor și fum și dor de-acum…
Și brusc am deschis ochii să văd cine e ea… Nu îmi dădeam seama dacă era vis sau nu, conștiința și conștiența mea erau convinse că trăisem, auzisem, văzusem, simțisem… și acum, dar și atunci, totul părea ireal. Dar în jur nu mai era nimeni, iar eu nu puteam să le spun celorlalți ce trăisem, pentru că părea o fantasmă… Și am stat mult să mă întreb cine este, oare, ea? Și oricît scotoceam prin traista gîndurilor, nu găseam nimic…
La un moment dat, ca într-o fulgerare, am auzit o voce care sculpta din liniște: ea nu e altcineva decît o altă formă a mea, e expresia mea, e îngerul meu, sînt, poate, tocmai eu!
