Una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste din literatura română

Îi aparține lui Liviu Rebreanu și i-a fost dedicată celei care avea să-i devină soție.

Liviu Rebreanu și Fanny Rădulescu s-au cunoscut pe terasa Oteteleșanu din București (situată pe locul unde se află astăzi Palatul Telefoanelor), unde, pe atunci, se adunau mai toți artiștii vremii. I-o prezentase bunul său prieten, Emil Gârleanu. Ea, absolventă a Conservatorului de Artă Dramatică, era actriță și scriitoare. El stârnise deja interesul prin nuvele publicate în revistele literare. Iată cum își mărturisea Liviu Rebreanu, în 1912, iubirea pentru Fanny.

“Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii”

“Mulți cred că se laudă zicând: “Iată inima mea! Vi-o dau… n-am nevoie de dânsa… Mie nu mi-e frică de chinurile geloziei, mie nu-mi pasă de tremurările înfrigurate ale iubirii! De un singur lucru mă feresc: să nu fiu banal! Aș vrea să sufăr, aș vrea să scrâșnesc din dinți, să-mi smulg părul și să adorm cu genele muiate în lacrimi! Astfel, cel puțin, aș ști că trăiesc, aș înțelege, poate, ce înseamnă a iubi… Dar zilele trec, veșnic aceleași, searbede și plictisitoare, și viața mea se scurge întocmai ca viața unei gâze netrebnice… Eu nu pot avea o iubire; eu nu pot avea decât iubiri. Iubirile acestea însă răsar repede, pâlpâie o clipă și apoi pier, dispar pentru totdeauna, parc-ar fi fost niște visuri pe care le uiți îndată ce te-ai deșteptat din somn…”

O, şi eu credeam că nu pot iubi, şi eu îmi închipuiam că vina nu este în mine, ci în ele, în femeile care nu merită să fie iubite!… Astăzi însă știu și înțeleg că iubirea este făcută pentru cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată… Cei mândri își închipuiesc că nu au trebuinţă de inimă; ei nu vreau decât să cucerească, mereu să biruiască; ei cred, în sfârşit, că şi în iubire succesul e tot. Dorinţele lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulţumite, da… dar, vai, iubirea n-au s-o cunoască niciodată.

Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire. Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cinzeci de ani începem să înţelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu…

Pe mine viaţa m-a frământat, m-a umilit; mie viaţa mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns să nu mai spun că ele nu merită să fie iubite, ci strig pretutindeni: ştiu să iubesc fiindcă am învăţat a plânge, a suspina şi a mă resemna!

Astăzi aş vrea şi eu să nu iubesc, aş vrea să fiu iar mândru, ambiţios, cuceritor… Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit! Dacă aş şti cânta din syrinx, te-aş duce într-o poiană scăldată în lumină de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, şi ţi-aş şopti la ureche cântecul celor iubiţi. Atunci poate ai pricepe şi tu că iubirea nu cunoaşte ceea ce lumea numeşte “a fi iubit”.

Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea.

Poezia, zic unii, a falsificat iubirea. Poezia a făcut cântece, statui, versuri din sentimentul simplu şi firesc ce a fost odinioară iubirea, a făcut nebuni din oameni care, şi altmintrelea, erau cam porniţi spre nebunie, a făcut gurmanzi din oameni care până atunci erau înfometaţi. Eu însă zic că nu există poet, muzicant, pictor sau sculptor mai mare ca un îndrăgostit. Pentru ca artistul să înţeleagă poezia cea mare a suferinţei trebuie mai întâi să fi fost îndrăgostit. Nu poeţii au făcut iubirea, ci iubirea a făcut pe poeţi! Iar eu, care citesc bucuros în stele şi-mi fac o plăcere dintru a aşterne pe hârtie slovă lângă slovă, pot să jur că în slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului înstelat.

Cel ce pricepe viaţa stelelor pricepe şi iubirea omenească! Iubirea nu cunoaşte cuvintele credincios şi necredincios. Iubeşti pe altul, va să zică eu nu te iubesc: acesta nu e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice niciodată: m-ai înşelat. Iubirea nu-ţi cere socoteală de sărutările ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu-ţi scormoneşte trecutul şi nu-ţi cercetează prezentul. Viitorul este nădejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nădejdea cea deznădăjduită, mângâierea cea nemângâiată sunt balsamul ei, care e tot atât de dulce ca şi suferinţa, ca şi iubirea.

Iubeşti, suferi, trăieşti: iată troiţa iubirii. Sărutările îţi alină setea, dar lacrimile îţi trezesc în suflet doruri mari, istovitoare şi dragi, pe care nu ţi le pot alina nici sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veşnic al iubirii; din iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul cel veşnic al lacrimilor.

O bobiţă de lacrimă, ce tremură sfioasă pe geana iubitei, e o comoară mai mare şi mai preţioasă decât sărutările şi îmbrăţişările tuturor femeilor din lume… O, vanitas, vanitatum vanitas! zice profetul. Toate suferinţele sunt deşarte! îţi şopteşte un glas dinlăuntru. Sărutări, lacrimi, iubire: toate sunt deşertăciuni mari, nimicuri pline de durere… Şi totuşi, pentru aceste nimicuri deşarte, pentru aceste deşertăciuni nepătrunse aş fi în stare acum să-mi dau tot ce am mai scump pe lume, aş fi în stare să-mi dau chiar viaţa…

Nu ştiu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deşertăciunile lumeşti, am ales pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă fiindcă e cea mai deşartă din toate.”

Liviu Rebreanu, Mărturisire

Ploaia de stele

Liviu Rebreanu și Fanny s-au căsătorit în 1921. Și avea să o iubească pentru tot restul zilelor. Iar avea nu doar că aveai să-i răspundă cu aceeași dragoste, dar avea să-și abandoneze cariera, punându-și soțul și familia pe primul plan. La aproape două decenii de la moartea lui Liviu Rebreanu, Fanny avea să amintească în volumul memorialistic “Cu soțul meu“, că această Mărturisire, publicată pentru prima dată în anul 1912, în Almanahul Societății Scriitorilor Români, a fost prima cerere discretă în căsătorie. Și, în același volum, Fanny avea să povestească un fapt mai puțin știut despre noaptea de 27 noiembrie 1885, noaptea în care s-a născut Liviu Rebreanu:

“Dinspre răsărit, o ploaie de stele răspândi deodată o lumina uriașă. Era sfârșitul cometei Bianca. Impresionat, tânărul soț strigă: «Ludovico, afară ploua cu stele!» Peste câteva minute, tânăra soție de dascăl era mama unui copil voinic, primul născut din cei treisprezece pe care îi va avea.”

Liviu Rebreanu împreună cu Fanny și fetița acesteia, Puia.

Sorin Tudor

Sorin Tudor Blog | De același autor

Uneori, prin ochii mei, internetul se vede altfel. “Contentul” se numeste simplu, “continut”, iar “user generated” capata vagi conotatii pleonastice de vreme ce El, Userul, nu are incotro: trebuie sa-si fie Creator al propriei Vieti. Poate ca, intr-o zi, vom ajunge sa ne cunoastem mai bine.

Recomandări

10 comentarii

  1. louis

    foarte frumos pacat ca nu isi dau seama ce pierd cei care nu stiu sa-si calce pe mandrie sa fie umili, caci asa nu vor cunoaste implinirea sufletului si a lor ca oameni

  2. popa jana

    da…m-am convins ca gresim enorm atunci cand ne declaram iubirea..cand ne laudam cu ea..(putem fi chiar prost intelesi de celalalt)..iubirea nu se declara..iubirea curge..o traiesti zi de zi..pentru ca nu are limite…in iubire nu exista gelozie…am trait asta… nu iubesti cand esti gelos…ai doar o dorinta neimplinita pentru cealalta persoana…cand iubesti nu gandesti decat binele pentru cealalta persoana..nu esti egoist ..te rogi sa fie fericit langa o alta persoana daca langa tine nu s-a putut…cand iubesti te bucuri nu esti trist…cand iubesti faci numai bine…fara sa ceri nimic in schimb…neconditionat…nu inseamna ca iubesti daca iti doresti corpul cuiva…inseamna doar ca vrei sa faci sex cu acea persoana adica doar vrei sa o posezi si atat…asta nu e iubire,e doar dorinta…cand iubesti lasi libertate deplina celuilalt,ai incredere in el nu-l verifici la fiecare pas…faci tot ce stii cai face bine celuilalt..fara sa-l exasperezi nu rezolvi nimic asa…sant fericiti cei ce traiesc liber cei ce-si ofera libertate deplina unul altuia…acei oameni se iubesc cu adevarat…asta este parerea mea…

    1. Ne Priceputu

      Mda asa e ..darca orice lucru bun nu tine o eternitate………

  3. cucu firuta

    da, suberbe cuvinte iesite din suflet

  4. SUNT PROF DE MATEMATICA DAR IMI PLACE F MULT LITERATURA DIN DRAGOSTE PENTRU DRAGOSTE…DE LA INIMA LA INIMA…

  5. maria

    oare iubirea e doar literatura, sau mai sunt sensibili la sentimente pure,profunde doar artistii?cine , ce si cind ne-a pervertit?

  6. Iubirea e infinit…vis si visare…un motiv pentru care se nasc poetii.
    Fara iubire nu ar fi existat nici poeti, nici poezie. “Din toate desertaciunile lumii,”iubirea e cea care te face sa fii bogat sau sarac.

  7. Cerasela

    Frumoase cuvinte!Itr-adevar,iubirea este sentimentul care nu are nevoie de o motivatie.

  8. mioara mangaru

    Iubirea este cea care ne da puterea sa suportam tot.Iubirea pentru parinti,este nelimitata,iubirea pentru partener este unica,iubirea entru copii este vesnica,iar daca ai norocul sa ajungi bunic/a iubirea aceasta nu are limite.

  9. puritatea trairilor nepervertite curatul incandescent si uneori chiar sufocant dar curat asadar poate crea valoarea de necontrazis a vocii unui suflet.
    Acesti martiri spirituali cum îmi place să îi numesc ne sânt singurele adevărate nostalgii

Adaugă comentariu