Nu înțeleg

Pentru toți aceia care, ca și mine, trăiesc într-o lume pe care nu o înțeleg.

Nu înțeleg cum o mare parte din oamenii din jurul nostru parcă sînt rupți dintr-un alt film. Nu înțeleg cum reușesc unii să aibă funcții mari și să treacă mediocru, jalnic, sau chiar să nu treacă deloc prin școală. Nu înțeleg cum legile sînt valabile doar pentru unii, pentru oamenii de rînd, iar pentru cei de sus acestea să fie doar lozinci.

Nu înțeleg cum cei care apar pe primele pagini ale ziarelor și se erijează în modele nu pot să treacă nici măcar de normele elementare ale bunului simț. Nu înțeleg cum cei care ne conduc au trecut prin familie, prin școală sau prin biserică fără să fi rămas cu nimic…

Vorbeam, recent, cu o doamnă – un caracter, un model și un pedagog de excepție, care îmi spunea că nu își dă seama cum culmea mediocrității din liceu a ajuns să fie vîrful societății actuale. Am ajuns să fim conduși de loaze – îmi spunea, în niște termeni deloc academici. Ce e mai trist este că tocmai ei ne vorbesc despre valori, despre răsturnarea lor sau despre bunul simț, bătînd monedă pe valorile familiei sau pe biserică. Ei, care nu știu nici ce e familia și nici biserica!

Am înțeles că are mare dreptate – iar suferința domniei sale este, de fapt, suferința intelectualului de clasă care nu vrea să se amestece cu nimic din ceea ce înseamnă mediocritatea clasei politice. Am realizat că valoarea unui om nu constă în numărul de apariții plătite în presă sau în locul din față pe care îl are, la sărbători, în biserică, ci în clipele multe de singurătate pe care doar el le are în biserică. În zilele multe de rugăciune fără să fie văzut și știut de nimeni, în faptele bune pe care le face pentru alții fără ca cineva să știe (sau să îl laude), în momentele de împreună-simțire cu oamenii simpli, frumoși, necunoscuți.

Ca să vezi calitatea unui om, trebuie să îi vezi familia, biserica, școala, profesorii, prietenii. Cînd acești cinci stîlpi vor vorbi de la sine, cu predilecție școala sau biserica (pentru că ceilalți sînt mult mai subiectivi), o să ne fie mult mai simplu să știm dacă cei ce ne conduc au bune intenții sau nu! Pînă atunci, tot ceea ce vedem în jur, toate discursurile pe care le țin fără să le fi scris, simțit sau trăit, fără să creadă în ele, toate gesturile pe care le fac sau strategiile pe care le adoptă (fără măcar să aibă noțiuni elementare în acest sens), fără să aibă nici cea mai mică intenție de a se dedica celor pe care îi reprezintă, eu, personal, nimic din acest amalgam nu înțeleg.

Vă înțeleg, Doamnă Profesoară și vă sărut, cu pioșenie, mîna! Vă mulțumesc că m-ați educat într-un fel și într-o lume pe care nu doresc să o înțeleg!