Politistii gramaticii si bucuria limbajului

“Pentru mine,  este oarecum supărător faptul că tot mai mulți oameni nu se mai bucură de limbaj.

Muzica este plăcută se pare, la fel și dansul și alte forme de mișcare sportivă. În aceste zile, oamenii par în stare de a-și găsi plăcerea senzorială şi senzuală în aproape orice, mai puțin în cuvinte. Cuvintele pare a aparţine altora, iar oricine se exprimă cu o prospeţime, originalitate și încântare verbală este foarte probabil să fie mai degrabă batjocorit, considerat de neîncredere sau detestat, decât salutat.

Utilizarea liberă şi fericită a cuvintelor pare a fi considerată elitistă sau pretenţioasă. Din păcate – cu disperare din păcate – singurii oameni care par să se deranjeze astăzi cu limbajul public, se deranjează în mod greşit. Ei scriu posturilor de televiziune şi ziarelor exprimându-se nepoliticos şi arogant cu privire la utilizarea limbajului de către alții, defilând cu superioara “cunoaştere” a modului în care limbajului ar trebui folosit.

Urăsc asta şi urăsc în special faptul că atât de mulți dintre acești pedanți presupun că aș fi de partea lor. Când mi se cere să mă alătur “pentru a convinge acest lanţ de magazine să dea jos pancarta cu «decât cinci produse sau mai puţine», nu mă alătur niciodată. Da, sunt conştient de distincţia dintre “doar” și “decât”, precum şi de aceea dintre “din cauza” și “datorită” și “odată” și “o dată”, dar niciuna dintre acestea nu sunt importante pentru mine. “Niciuna dintre acestea nu sunt de vreo importanţă” am scris acolo, veţi observa – învechitul și pateticul de mine ar fi insistat pe “niciuna dintre acestea nu este de vreo importanţă”.

Ei bine, mă bucur să spun că am depăşit această abordare prostească a limbajului. Oscar Wilde – şi au existat câțiva mari şi compleți lorzi ai limbajul în ultimii mii de ani –  a inclus odată într-un manuscris predat editorilor săi un compliment lunecos, cu aer de poruncă: “Te las să faci ordine printre trebuie și trebuiesc, printre de și din etc”. Fapt care ar trebui să ne facă pe toți să ne simțim mai puțin vinovați, nu-i așa?

Există tot felul de pedanți prin preajmă care, după câte se pare, au mai mult timp pentru a-i citi şi imita pe Lynne Truss şi John Humphrys decât să scrie poezii, scrisori de dragoste, romane sau povestiri. Ei își vântură cariocile adăugând apostrofuri pe panourile publice, își clatină capetele la frazele terminate cu trei puncte și murmură la dezacorduri şi greşelile de ortografie. Dar gânguresc ei vreodată rostogolind cuvintele cu bucurie? Au însăilat ei vreodată cuvinte imposibile doar pentru că li s-a părut că sună sexi? Au folosit ei vreodată cuvintele pentru a-i seduce, a-i fermeca, a-i excita, a le face plăcere acelora cărora le vorbesc? Au făcut ei asta? Mă îndoiesc. Ei sunt prea constipat de ocupați cu a fi sarcastici cu un zarzavagiu care a folosit cu mai puțină perfecțiune o virgulă. Ducă-se pe pustii. Se cred că apărătorii limbajului, dar sunt la fel de apărători precum sunt proprietarii de câini de rasă pentru specia câinilor.

Cei mai răi din această gașcă penibilă de ratați semi-educați sunt aceia care își fac un titlu de glorie din a fi iritați de substantivele care devin verbe. Cât de opaci şi de surzi la dezvoltarea limbajului trebuie ei să fie? Dacă nu vă plac substantivele care devin verbe, pentru numele lui Dumnezeu, evitați-l pe Shakespeare, care a transformat un cuvânt-obiect în cuvânt-acțiune de câte ori a avut șansa de a o face. Iar exemplele din timpul nostru ar putea lua ceva timp până să te obișnuiești cu ele: “El a scris în acea zi o însemare pe rețele sociale”, de exemplu, le-ar putea lovi unora auzul prin verbalizarea dusă prea departe, așa că, de ce să nu folosim “a postat”? “Pentru ca e urât”, se vor tângui pedanții. Este urât doar pentru că este nou şi vouă nu vă place. Urât în același fel în care, odată, s-a crezut și despre  Picasso, Stravinsky şi Eliot că sunt urâți. Și, înaintea lor, Monet, Mahler şi Baudelaire.

Pedanții vor mai pretinde – ceea ce, sunt sigur, este de o nesinceritate sfruntată – că ei lupta lor este doar pentru “claritate”. Toate bune, doar că nu există niciun dubiu față de ceea ce înseamnă “decât cinci produse sau mai puţine”, așa cum doar un prost nu poate spune din context şi ținând cont de vârstă şi de educaţia vorbitorului dacă “dezinteresat” este utilizat în sensul “propriu”, de nepartizanat, sau în sens “impropriu”, de dezinteres. Nu, pretenția că se apără limbajul din motive de claritate nu se susține aproape niciodată. Așa cum nu se susține nici ideea că respectarea regulilor gramaticale demonstrează claritatea în gândire şi inteligenţă.

Acestea fiind spuse, recunosc că, dacă doriţi să comunicați corect de dragul de a trece un examen sau un interviu pentru un loc de muncă, este evident că un limbaj plin de originalitate şi excesiv de eterodox v-ar putea face să o dați în bară. Cred că examinatorii şi angajatorii se simt ofensați atunci când se confruntă cu un limbaj informal de faptul că acesta ar putea aduce cu sine implicațiile pe care el se bazează. Pui un costum pe tine pentru un interviu si îți îmbraci limbajul în conformitate. Poţi purta orice îți dorești din punct de vedere lingvistic atunci când ești acasă sau cu prietenii, dar cei mai mulţi oameni accepte necesitatea de a-și peria limbajul în anumite circumstanţe – e doar un lucru de luat în seamă. Însă aceasta este doar o problemă de potrivire, de adecvare, nu are nimic de-a face cu corectitudinea. Nu există un limbaj bun sau rău mai mult decât există haine corecte sau greşite. Contexte, convenţii şi circumstanţe sunt toate.”

Stephen Fry

Întregul text poate fi citit pe site-ul lui Stephen Fry. Sau, dacă doriți o variantă video…