Sunt atât de multe lucruri după care tânjim. Dacă le-am aduna la un loc, ne-am da seama că tot ce ne lipsește e liniștea, somnul lin, simplitatea, echilibrul, libertatea.
Și tânjim să le avem. Așezăm în balanță tot ce avem și tot ce ne lipsește, însă rămânem surprinși cu fiecare încercare a noastră, că lucrurile care ne lipsesc nu pot fi egalate de cele care ne sunt oferite de către societatea în care trăim.
Mai mult decât atât, acele lucruri care ne lipsesc, sunt considerate ca fiind prea puțin importante. Doar abundența pe care o trăim, ferestrele lumii pe care le deschidem, îmbracă chipul fericirii, și totuși, privind în jur, găsești prea puțin fericirea pe chipul semenilor tăi.
Și tânjim, mai mult sau mai puțin conștient, să scăpăm din sclavia unei lumi prea grăbite, prea zgomotoasă, colorată care ne sufocă cu zidurile ei care împânzesc tot pământul și care îți vinde iluzia creării de porți care să te conducă către tot ce ți-ai putea dori. Un singur lucru îți cere: să nu te deconectezi de la ea. Iar ritmul ei îți intră în sânge.
Dar noi tânjim după o altfel de libertate, pentru că în aceasta ne simțim aripile încătușate. Tânjim după acel echilibru care nu îmbolnăvește, pentru că pe acesta, mai degrabă purtând numele dezechilibrului, îl simțim cum intră ca o boală în tot ce ne înconjoară.
Și cel mai mult, tânjim după somn lin, ca a unui copil, fără insomnii. După vise nu coșmaruri. După sentimente curate și mâini întinse fără interes. După legături nu ziduri între oameni, uși deschise nu închise zi și noapte.
Tânjim și suferim. Dar nu ne oprim. Vindem monedele timpului nostru cu atâta ușurință doar pentru a umple exteriorul, așa cum se poartă, uitând a umple și înfrumuseța și interiorul.