Din dorințe. Conștiente sau inconștiente care îmbracă fel și fel de forme, de chipuri și culori. O realitate care se construiește, care se întâmplă în momentul în care închizi ochii și care te poartă pe cărările sale.
Oare, poți numi vis ceva ce te face să simti, să auzi, să vezi? Nu poți, decât în momentul în care deschizi ochii și te trezești pe de-a-ntregul. Doar atunci poți să-i atribui cuvântul vis.
Răsfoind cartea citită de curând, am cules o întrebare care m-a invitat în momentul citirii să cuget asupra ei și pe care mi-am dorit să o asez aici. Prin urmare, întrebarea sună astfel: “Și dacă la un moment dat o să te trezești și din viață?”
Atunci, am stat puțin pe gânduri, pentru că o astfel de întrebare e ca o furtună, îți arată cât de puține lucruri știi despre tot ce numești tu Univers, dar într-un final i-am răspuns întrebării cu o altă întrebare. Oare ar conta? Oare e atât de important să stiu forma pe care ființa mea a îmbrăcat-o sau e mai important ceea ce fac, ceea ce sunt și vreau să devin în forma respectivă?
Tot ce stiu e că dacă nu mă aflu în viață, atunci înseamnă că am cunoscut moartea, nu-i așa? Sau cel puțin așa am fost învătați să credem văzând că urmează după ea. Pentru mine, între viață și moarte e prezentul meu. Prezentul trecut, prezentul continuu și prezentul perfect. La câte cărări are visul, la câte straturi, zilnic mă găsesc sărind de la unul la altul.
Prezentul acela perfect există atâta timp cât nu încetez să visez. Iar mie îmi place să visez. Pentru că nu costă nimic.
