Spune-mi ce îţi doreşti, ca să-ţi spun cine eşti!
Majoritatea basmelor româneşti sfârşesc printr-o încântătoare utopie, care instaurează, prin triumful binelui, cea mai bună dintre lumile posibile.
Indiferent dacă este fiul Moşului, al Împăratului sau al Iepei, Făt-Frumos înfrânge Zmeul, ucide Balaurul sau pe Muma-Pădurii. Apoi face nunta cu Ileana Cosânzeana, alături de care trăieşte până la adânci bătrâneţi. Trebuie să observăm, totuşi, că plasarea unei utopii în ficţiune este determinată de o puternică cenzură morală aplicată faptelor eroului.
În universul basmului, avem ocazia să constatăm că eroului supus încercărilor i se îngăduie, uneori, împlinirea uneia sau chiar a trei dorinţe. Este o compensaţie norocoasă într-o biografie zbuciumată şi se prezintă ca o secvenţă memorabilă, care se ţine minte. În primul rând, pentru că fiecare dintre noi visează o satisfacţie pentru zbuciumul pe care, ceas de ceas, i-l cere propria existenţă.
Aşadar, la o răscruce a povestirii, apare o divinitate mai mult sau mai puţin modestă – zână, pitic, spiriduş etc.- , care îşi asumă sarcina să-i îndeplinească eroului trei dorinţe. Eroul acceptă bucuros însă, în ultimă instanţă, se constată că cele trei dorinţe sunt, de fapt, cele mai grele dintre încercări: opţiunea defineşte înţelepciunea eroului şi îi împlineşte destinul.
Mai simplu: “Spune-mi ce îţi doreşti, ca să-ţi spun cine eşti!“
Cum era de aşteptat, eroul exprimă cerinţe pozitive cu scopul schimbării în sens ascendent a destinului său. Morala populară exclude, în configurarea omului, dorinţa sa de a pricinui rău semenului.
Consemnat şi în Cartea Cărţilor, Decalogul s-a perpetuat de-a lungul timpurilor, tocmai pentru faptul că cele zece porunci corespund acelei înţelepciuni străvechi care ne relevă statutul omului ca locuitor al Cetăţii, locul “omului între oameni”. Desemnând demnitatea conduitei umane, cele zece porunci biblice, ca atâtea alte imperative morale, nu trebuie considerate nicidecum nişte constrângeri – după cum le traduce înţelegerea comună şi simplistă -, ci trepte spre această desăvârşire interioară care-i conferă fericire omului.
Astfel, cele “zece porunci” – să ai un principiu sau un ideal constant în viaţă, să nu furi, să nu minţi, să nu ucizi, să nu cazi în excesul preacurviei, dar nici în acela al trudei nesocotite (animalice), să-ţi respecţi şi să-ţi iubeşti părinţii ş.a.m.d. – trebuie considerate ca exigenţe, ca nişte deziderate necesare omului care aspiră la atingerea perfecţiunii şi fericirii.
Ce parere aveti despre un copil pe care parintii il lasa de mic sa spuna sau sa faca tot ce-i trece prin cap ?
Discuţia aceasta are mai multe aspecte, dar să încerc să mă rezum doar la o singură părere.
În opinia mea, familia trebuie să-i ofere copilului model demne de urmat, să îi lase acestuia libertatea de-a alege ceea ce i se potriveşte (aspiraţiile să fie adecvate aptitudinilor copilului) şi să intervină atunci când este cazul.
Fără repere solide, nu se poate dezvolta armonios.