Cerul iubirii noastre
El, Nichita... Vederea lumii se-ndumbrea, când noi ne sărutam în piețe și în scuaruri Un aer mat ne-nfășura, și nimeni nu ne-a lovit vreodată cu privirea. Doar steaua neagră a părului tău scurt Îmi atingea
Nichita Stanescu
Acel ceva dintre aripă și aer
Câteva gânduri despre viață. "Prietenul meu de o viață, poetul Grigore Hagiu, cu infinita lui timiditate, mi-a spus două, trei vorbe despre cutremurul care ne-a îndoliat țara. Nu pot să-i reproduc întocmai cuvintele, dar sensul
Evocare
Ea era frumoasă... Ea era frumoasă ca umbra unei idei, a piele de copil mirosea spinarea ei, a piatră proaspăt spartă a strigăt dintr-o limbă moartă. Ea nu avea greutate, ca respirarea. Râzândă și plângândă
“Eu putem să spunem numai despre noi”
Șase respirări. Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile şi adversitățile noastre. Mă-ntreb: noi, la capătul vieții noastre, ce-am
Îngerul cu o carte în mână
Un poem de Nichita Stănescu. Trecea un înger, pe un scaun negru așezat. Trecea prin aer, liniștit și mândru. Eu îl priveam de la fereastră, cum prin ziduri trece ca prin fum. Primește-mi un cuvânt,
Tu plutești…
Tu plutești ca un vis de noapte deasupra sufletului meu. Iți sprijini tâmpla de inima mea ca de o piatră roșie, și aștepți să-ți spun numele tuturor lucrurilor pe care eu am isprăvit de mult
Altă matematică
De dragoste. De dor. De Nichita. Noi știm că unu ori unu fac unu, dar un inorog ori o pară nu știm cât face. Știm că cinci fără patru fac unu, dar un nor fără
Balada motanului
Pentru toți utilizatorii Facebook. Și, evident, nu numai pentru ei. Motan m-aș fi dorit să fiu cu coada-n sus, cu blana-n dungi, cu gheare și mustețe lungi, c-un ochi verzui și-un ochi căprui. La ora
A mea
O frumoasă poezie de dragoste. Singuratecă ea mă așteaptă să-i vin acasă, În lipsa mea ea se gândește numai la mine, ea cea mai dragă și cea mai aleasă dintre roabele sublime. Ei i se
“Când mă săruți, zeul mi-l săruți”
Nichita Stănescu: șapte haikuuri. Ca șapte respirări. Pe carapacea broaștei țestoase cad lacrimi. Plângi... sau plouă? *** Când te-am văzut m-a lucit un vânt suav de stea căzătoare. *** Te-ngălbenește bănuiala mea cum toamnele, frunzele.
În dulcele stil clasic
Mai rămâi cu mersul tău... Dintr-un bolovan coboară pasul tău de domnișoară. Dintr-o frunză verde, pală pasul tău de domnișoară. Dintr-o înserare-n seară pasul tău de domnișoară. Dintr-o pasăre amară pasul tău de domnișoară. O
Ploaie în luna lui Marte
"Cine-s mai frumoși: oamenii?... ploaia?..." Ploua infernal, și noi ne iubeam prin mansarde. Prin cerul ferestrei, oval, norii curgeau în luna lui Marte. Pereții odăii erau neliniștiți, sub desene în cretă. Sufletele noastre dansau nevăzute-ntr-o
Cântec de dor
"Mă culcasem lângă glasul tău și te iubeam." Mă culcasem lângă glasul tău. Era tare bine acolo și sânii tăi calzi îmi păstrau tâmplele. Nici nu-mi mai amintesc ce cântai. Poate ceva despre crengile și
În genunchi vă rog, să uitați!
Un poem spre aducere aminte. Atâta să nu uitați: că el a fost un om viu, viu, pipăibil cu mâna. Atâta să nu uitați că el a băut cu gura lui, - că avea piele
Înapoierea cheii
Un poem de suflet. Mi-e dor să pot să nu-mi mai fie dor de tine. Tristețea, ea, nu este gând ea lucru este. Mănânc-o dacă ai cu cine! Durerea vieții e un lucru, - nu