Puteți susține WebCultura, cu ce sumă doriți, prin intermediul butonului PayPal de mai jos. Mulțumim!
O frumoasă poezie de dragoste.
Singuratecă ea mă așteaptă să-i vin acasă,
În lipsa mea ea se gândește numai la mine,
ea cea mai dragă și cea mai aleasă
dintre roabele sublime.Ei i se face rău de singurătate
ea stă şi spală tot timpul podeaua
până o face de paisprezece carate
şi tocmai să calce pe dânsa licheaua.Ea spală zidul casei cu mâna ei
şi atârnă pe dânsul tablouri
ca să se bucure derbedeul, e-hei
căzut de la uşă-n ecouri.Ea îşi aşteaptă bărbatul beţiv
Ca să-i vină acasă
şi degetele albe şi le mişcă lasciv
pentru ceafa lui cea frumoasă.Pregătindu-i-le de dezbătat
ea ţine în boluri şi zeama acră,
părul lung şi negru şi-l întinde de la uşă spre pat
să nu greşească bărbatul niciodată
drumul predestinat.Nichita Stănescu,
A mea
Nichita și Dora Stănescu
Recapitularea ii poate convinge dincolo de orice umbra de indoiala ca toti suntem la discretia unor forte absurde in ultima instanta, desi, la o prima privire, par foarte logice; cum ar fi de exemplu obsesia de a face curte. Am auzit de la oameni foarte in varsta ca singurul ideal pe care l-au avut a fost acela de a-si gasi partenerul ideal si ca nazuinta lor a fost aceea de a trai macar un an de fericire in dragoste.
La protestele mele vehemente Don Juan imi spunea ca nimeni nu vrea de fapt sa iubeasca pe nimeni, in schimb fiecare vrea sa fie iubit. Aceasta obsesie de a face curte, luata ca atare, este pentru noi cel mai firesc lucru din lume, imi spunea Don Juan. Ce poate fi mai idealist, mai romantic, mai minunat, decat sa auzi un batran sau o batrana de saptezeci si cinci de ani spunand ca inca isi mai cauta partenerul ideal? Totusi, daca examinam aceasta obsesie in contextul nesfarsitelor repetitii ale vietii, ea ne apare drept ceea ce este in realitate: ceva grotesc.
(Carlos Castaneda – Pase Magice)