Șase respirări.
Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile şi adversitățile noastre. Mă-ntreb: noi, la capătul vieții noastre, ce-am lăsa în afară? Bănuiesc că putem lăsa niște sentimente. Mai puțin de ură, întrucâtva de patemi dar… de dragoste mai ales.
***
Descurajez pe cei care spunând “Eu” se înțeleg pe sine. Îi descurajez cu indiferență. “Eu” putem să spunem numai despre noi, și aceasta numai când avem grijă de cerul pământului.
***
Deplâng pe cel care plânge când plouă, ca pe un risipitor cu avutul sării. Laud pe cel care face acoperișe. Disprețuiesc pe cel care plânge noaptea. Plânsul profund e pe soare, în amiază, la douăsprezece. Atunci.
***
Dacă vrei să existe cinste şi curățenie, fii chiar tu însuți cinstit şi curat. Abia după aceea vezi şi bucură-te dacă mai există în afara ta cinste şi curăţenie. Abia după aceea întristează-te și scuipă dacă în afara ta nu există cinste și curățenie.
***
Ca să poți să te fii, stai locului şi sfințește-l, iar în călătorie trimite-ţi numai ochiul. Vai de cel care se odihnește la umbra copacului sădit de strămoșul altuia. Lasă-te ars de soare, dacă n-ai moștenit vreo umbră de arbore. Sădește-te tu însuți, dacă nu s-a sădit pentru tine! Fii strămoș, dacă n-ai avut norocul să fii strănepot.
***
Nu trăim decât o singură dată și numai o singură viață. A avea un ideal înseamnă a avea oglindă. Într-un ideal te speli ca-ntr-o apă curată. Într-o oglindă îți speli chipul obosit, potrivindu-ți-l până când accepți să fii.
Nichita Stănescu,
Respirări
