Arta de a greși

“Cel care nu face nici o greșeală nu face nici un progres.” (Theodore Roosevelt)

Arta de a greși… Există? Dacă nu, o putem crea acum, în câteva rânduri și, apoi, în câteva momente de reflecție.

Greșeala este, cu siguranță, inevitabilă pentru condiția umană. Chiar formatoare, dacă stăm să analizăm originea divină și păcatul originar. Ea, greșeala, este un element modelator, necesar, important pentru ciclicitatea pașilor în viață. Fără a cunoaște firul esențial al acestui demers, experiența este nulă, iar vederea realității este îngreunată.

Fie că este vorba de o vină, de o inexactitate, o abatere, o imperfecțiune, de un neajuns, de un păcat sau de un viciu, toate au menirea de a favoriza balanța omului. Totul se reduce la impulsul de a conștientiza, a verifica și, în final, de a controla, atât pentru binele propriu cât și cel comun.

Suntem supuși unor greșeli inevitabile în acest drum al cărui sens îl pierdem adesea. Arta de a greși își are menirea tocmai în dorința de a desăvârși perfecțiunea. Imperfecțiunile conduc spre o perfecționare conștientă, treptată și asumată. Fără a învăța cum se clădește prin perseverență, în ciuda eșecului, pierdem niște baze necesare continuității, și, în esență, imperioase unui suflet împăcat cu trecutul.

Greșelile – “ale tinereții valuri…” – au dat rod unor surâsurilor amare ale maturității, dar care au stabilit reperele actuale ale acțiunilor fiecăruia și ale sfaturilor ce le răspândesc apoi. Greșeli ale așa-zisei maturități sunt, într-un final, suport de înțelegere al vieții, aducând siguranța unui spirit care a îndeplinit karma prescrisă.

Se învață din greșeli proprii sau din greșeli auzite, povestite, citite… trăite indirect. Totul își expune rostul într-o lume atât de mare încât este suficient să înveți (să accepți?) să-ți trăiești propriile greșeli, fără timp liber pentru alte judecăți. Arta de a greși este doar o reglare a sinelui și nu implică acceptarea de “a greși voluntar”, ci doar de a împăca timpii trecuți cu cei actuali.