Ție ce fericire ți se potrivește?
Odinioară, poate mai mult decâ în zilele noastre, oamenii credincioşi se rugau, îndeosebi dimineţa şi seara. Îi cereau Divinităţii fructele mărunte, dar atât de preţioase ale fericirii, adică “pâinea cea de toate zilele” a sufletului.
“Şi ne dă nouă, Doamne, fericirea cea de toate zilele!” ar suna parafraza printr-un exerciţiu spiritual accesibil oricui. Dar, indiferent de varianta formulării, ca orice împlinire reclamată Divinităţii, rugăciunea înseamnă, cel puţin pe jumătate, o autocomandă şi o mobilizare în scopul obţinerii fericirii, fiindcă (şi) ea, fericirea se construieşte. Mai mult chiar, singura fericire profundă, autentică şi durabilă este aceea pe care omul însuşi – prin propria-i străduinţă – reuşeşte să o dobândească. În ipostaza ideală spre care tindem, fiecare dintre noi se dovedeşte un modest explorator al fericirii, pe calea descoperirii frumuseţii lucrurilor. Se ajunge la înţelepciunea de pe urmă a românului, care păstrează convingerea că “tot răul spre bine”, valorificând astfel preţiosul “leac” al suferinţei. În această sentinţă, descifrăm deviza după care Parsifal, faimosul cavaler, căuta miraculosul Graal. Adesea, oamenii au căutat să convertească orice experienţă în bine, în fericire, chiar şi în ipostazele nefericirii. Primul exemplu îl găsim chiar în magistrala lecţie din cunoscuta predică de pe munte a lui Iisus: “Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia…Fericiţi cei progoniţi pentru drepatate, că a lor este împărăţia cerurilor.”
În aceeaşi perspectivă etică, marii moralişti ai omenirii, care au fost Sfinţii Părinţi, condamnă tristeţea ca pe un păcat, alături de celelalte păcate (lăcomie, lene, ignoranţă): “Sufletele care nu sunt ţinute în frâu de raţiune şi nu sunt cârmuite de minte, ca să sugrume, să stăpânească şi să cârmuiască patimile lor, adică întristarea şi plăcerea, se pierd ca dobitoacele necuvântătoare, raţiunea fiind târâtă de patimi, ca vizitiul biruit de cai.” (Antonie cel Mare)
Adesea, fericirea, este simplă, ca şi iubirea. Doar noi, oamenii, o complicăm. De la exerciţiile fizice până la exerciţiile spirituale de orice fel (de admiraţie, de fidelitate, religioase etc.), toate experienţele iniţiate de omul cu mintea sănătoasă constau, în fond, în exerciţii de fericire. Dar, înainte de toate, trebuie să ştii – adică să afli – ce fericire ţi de potriveşte. Fiecare om are datoria să descopere propria formulă a fericirii în funcţie de capacităţile personalităţii sale, altfel riscă să păţească asemeni acelui personaj legendar care a murit de foame deoarece a cerut şi a obţinut “fericirea” de a transforma în aur tot ceea ce atingea.
Tudor Arghezi, pe cât de talentat ca poet, pe atât de mare moralist, recomandă cu insistenţă fericirea obţinută prin investigarea interioară a sinelui. Găsim răspunsul optimist în privinţa condiţiei umane raportate la fericire în Grădina cu leacuri (vol. Ce-ai cu mine, vântule?). “Călătorului cu sufletul ostenit”, rătăcit în labirintul existenţei prozaice, i se face recomandarea: “…caută în tine arma vindecătoare şi o vei găsi. Leacul tău nu este altul: cercetează-te bine”.
Să ne cercetăm, aşadar, şi să nu uităm să adăugăm, în fiecare dimineaţă, un gând bun în stare să aprindă carburantul fericirii. Este cel mai norocos exerciţiu pentru convertirea tristeţii.
A fi fericit inseamna sa avem ganduri bune , vorbe bune si fapte bune.
Frumoasă alegere!