Trist este că destinul nu ne dă aproape niciodată indicii asupra importanţei unei întâlniri cu o persoană sau alta…
Lipsiţi de valori universal valabile, ne trezim singuri faţă în faţă cu noi, constrânşi să ne fabricăm propriile răspunsuri la propriile întrebări fundamentale. Cu ideile ne putem juca în orice sens, mai ales că limbajul este mecanismul gândirii impregnat de idei. Trupul, însă, este acela care rămâne întotdeauna pe dinafară. Practic, absolutul cunoaşterii sensibile este o mare problemă a oamenilor. Nu există nicio siguranţă a percepţiilor noastre. Chiar şi lucrurile cele mai cunoscute par, la o privire atentă, stranii şi inacceptabil de misterioase.
Lumea exterioară este tot timpul aceeaşi. Doar sentimentele consistenţei ei se schimbă. Înaintăm în vârstă, lumea îşi pierde greutatea, forţa de copleşire; ţi-e mai uşor să faci din ea un concept. Gândirea oboseşte, gândirea dezgustă adesea. Totul e repetabil, totul e aparenţă. Ce poate fi mai rău decât o minte care sfredeleşte ca un burghiu fiecare clipă a prezentului, sfărâmând, prin ricoşeu, toate nostalgiile trecutului? Căci oboseala minţii e precedată de cea a sufletului. “Câtă luciditate, atâta existenţă şi deci atâta dramă.”
Gândirea e aceea care spune că totul e suprafaţă, superficialis. Aşa se naşte imaginarul, ca o compensaţie la dezgustul pe care îl aduce cu sine gândirea. Probabil, aşa se naşte şi profunzimea, ca o iluzie mentală provocată de dispreţul faţă de lumea empirică. E mai uşor să ai idei şi să te ocupi de ele, decât să fii conştient de propriile tale stări pe care vrei să le analizezi. Afectele noastre se scaldă într-un continuu provizorat semantic.
Tot ceea ce facem, gândim şi simţim este unic, irepetabil. Fiecare secundă din existenţa noastră e dată pentru totdeauna şi nu se mai întoarce niciodată – aproape că ţi se taie respiraţia. Ni s-a dat (teoretic) gândirea pentru a ne face viaţa mai suportabilă. Capacitatea ei de a atenua monstruozitatea simţită a lumii concrete lasă cale liberă pentru derularea ambiţiilor şi aspiraţiilor noastre.
Trist este că destinul nu ne dă aproape niciodată indicii asupra importanţei unei întâlniri cu o persoană sau alta, asupra viitorului celor care înclină capul a salut şi trag mâna politicos …
Altfel, cunoaşterea n-ar rămâne decât o problemă (strict) metafizică, transcendentă.
Atat de frumos, dar mai ales profund…. Ma intreb, cati oare au inteles mesajul?
,,,Căci oboseala minţii e precedată de cea a sufletului. “Câtă luciditate, atâta existenţă şi deci atâta dramă.”
Eu am primit multe raspunsuri citind acest articol.
Felicitari!!