Dă-mi, Don Quijote,
din a ta măsură
un trup fragil
și armură aspră
din suflul tău
ajută-mă
să zbor
și din umane năzuințe
– învață-mă atunci când mor –
sa’nalț un zmeu!
peste cel mai grozav,
peste cel mai senin,
minunat curcubeu
în care mai plânge și azi
neînțeles Dumnezeu!
