Înlăuntrul nostru este o lume, iar în afară este un univers.
Iscoditori prin interogaţii, transformăm în meteoriţi încercările de desluşire a fiinţei. Ne-am înconjurat de cer uzând de îndrăzneală, de aceea trebuie să avem curajul “căderii de la cer”.
Esenţa existenţei e legea contrastului, tensiunea disimetriei. Trăim într-o lume ale cărei însemne caracteristice sunt discontinuitatea şi frântura. De aceea e necesar să ai sentimentul că Dumnezeu te-a făcut aşa cum eşti: ca să mai poţi scoate ceva din tine.
Trăim căutând mereu taine şi reţete care să facă din existenţa noastră o victorie fără sfârşit. Câteodată, “lecţia de simţire” (în care identificăm valorile emoţionale) face să răsune pateticul: “Nu ne avem decât pe noi înşine!”.
În căutarea definirii omului – formulă ce vrea să cuprindă datele devenirii, desăvârşirii fiinţei cugetătoare -, s-au găsit posibile “însemne” ale omenescului. Condiţionalul indică o enumerare de putinţe necesare întru desăvârşire. Dar slăbiciunea negaţiei, puterea contrastului, dă strălucire acestor condiţii necesare. Aşadar, condiţionalul negat (titlul “Anti-Dacă“) dă strălucire, amplifică valoarea reală, ca o oglindă care-ntâi deformează o imagine şi-apoi indică forma ei iniţială, cu scopul de a potenţa frumuseţea reală.
În cazul descompunerii, al mlaştinii sociale, în care poziţiile sunt inversate: prostul îl repede pe cel deştept, individualismul este cultivat ca o floare rară. În atare condiţii, încrederea în sine şi răbdarea devin strălucitoare, adevărate pietre rare (preţioase). La fel, haosul spiritual, degringolada etică în care păcătosul, mincinosul, pizmaşul şi răufăcătorul îşi pun masca de sfinţi sau înţelepţi înalţă, de fapt, valorile reale: izbânda adevărului, a afecţiunii, a toleranţei şi a bunăvoinţei. Căci ele toate vor luci mai intens în faţa caricaturilor proprii, obţinute prin negare.
Simpla prezenţă a nădejdii deznădejduite în puterea visului către ideal calcă în picioare ipocrizia, laşitatea şi târâşul viermelui. Zborul către ideal anulează disperarea, nu mai are nimic de-a face cu neantul şi zădărnicia. Viaţa trăită la orizontală, târâş, alimentată cu minciuni şi falsuri, pusă faţă-n faţă cu vericalitatea şi cu rezistenţa granitică, îi valorează acesteia de pe urmă străşnicia, îi dă lucirea şi duritatea diamantului. Impostura, servilismul ieftin, reale deformări ale generozităţii şi ale spiritului curat, capătă o lumină cadaverică ce poate fi oricând eclipsată de puterea adevărului şi a dreptăţii. Câteodată, infatuarea, slugărnicia şi ipocrizia se aliază în atingerea unui scop meschin şi reuşesc să păcălească arogându-şi, uneori, merite (necuvenite). Dar toate “izbânzile” obţinute prin această “alianţă” sunt palide victorii, şubrede, gata oricând să fie dărâmate de forţa binelui, adevărului şi a dreptăţii.
Un ochi bine format poate sesiza necesitatea existenţei (şi) a răului sau a urâtului, tocmai pentru a spori frumuseţea binelui şi a frumosului – de aici, puterea contrastului.
Sigur că omul nu e numai o fiinţă care se naşte, mânâncă, doarme, se înmulţeşte şi moare, ca mai toate vieţuitoarele; omul nu e numai o fiinţă care, cu şiretenie ori cu brutalitate, călcând sau strivind pe alţii, caută să-şi cucerească un loc la “ospăţul vieţii”. Omul este o fiinţă care, spre deosebire de celelalte vieţuitoare, năzuieşte să cuprindă o cât mai mare parte a lumii în care trăieşte, în oglinda conştiinţei cu care a fost hărăzit.
Temeiul reuşitei este credinţa în puterea speciei umane de a poseda simţul valorii. Cultivarea, printr-o gimnastică susţinută a sufletului şi a minţii, a valorilor reale ne poate vindeca de oroare – cea care ştirbeşte imaginea făpturii umane.
