Nimic nu se compară cu dragostea unei mame pentru copilul ei. Nici nu știu dacă trebuie să fii mamă ca să înțelegi ce înseamnă grija excesivă pentru cineva. Dar când mai și creezi acel “cineva”, e clar că trebuie să fie așa cum vrei tu.
Poziția copilului este un film care merită văzut, analizat și înțeles din mii de perspective. Caracterele personajelor sunt foarte bine conturate, iar tehnicile de filmare aduc pe ici colo de VonTrier. A știut el Netzer ce a știut, că iată ce a făcut: a luat Ursul de Aur la Berlin. Deși filmul se numește “Poziția copilului”, este vorba de poziția copilului din percepția mamei. Mama este amfitrioana filmului, ea guvernează bucuria, tristețea, tensiunea, înșelăciunea, mojicia, tandrețea, distracția, toate acestea într-un singur personaj jucat de o actriță-gigant: Luminița Gheorghiu.
Bineînțeles, încep cu ea pentru că, deși filmul întreg are o distribuție extraordinară, rolul ei poartă filmul în pânzele albe arătând cum mama lui Barbu mergea până în neant numai să își ajute copilul. Filmul a început cu mama indignată care se plânge la sora și prietena ei, Olga Cerchez (Natașa Raab), că al ei drag și singur băiat nu mai vorbește cu ea, îi ascunde lucruri – aceasta era mama supărată. Apoi, urmează ziua mamei sărbătorită cu o petrecere măreață, dar modernă cu dans, glume și distracție ca la „30 de ani când arăți de 60” – aceasta era mama modernă care se bucură de viață la orice vârstă. Pe parcursul filmului, am văzut și mama (devenită aproape soacră) vicleană care cotrobăie prin apartamentul fiului mai-mai să afle totul. O mamă sofistă care dădea argumente nevalide numai să aibă ea dreptate. O mamă uitucă și distrată care nu găsește niciodată Olynthul verde. O mamă care calcă pe justiție ca al ei copil să nu sufere. O mamă sufletistă, dar egoistă care înțelege durerea celuilalt, dar nu o poate neglija pe a ei. O mamă disimulatoare care manevra masele după bunul ei plac.
Nu era aceeași în nicio secvență… ca atunci când trăiești într-o singură zi o mie de sentimente și stări diferite. Grija excesivă pentru Barbu al ei, însă, i-a adus respingerea acestuia. Ar mai fi multe de spus, dar o coală albă nu poate exprima numeroasele stări pe care le transmite Luminița Gheorghiu numai prin privire, prezență, postură și mai apoi, ca elemente de întărire, prin replicile ei.
Soțul ei, un personaj aproape inexistent ca autoritate interpretat de Florin Zamfirescu, arată cine e bărbatul în casă, adică mama, nicidecum tatăl. El îi iubește pe amândoi, știe păsărelele Ciocneliei, dar nu înțelege superficialitatea lui Barbu. Din prea multă iubire, tace și face cum i se dictează.
Barbu, Bogdan Dumitrache, este fiul puțin bleg, dar care vrea libertate. Știe că a gafat, acceptă ajutorul părinților, dar refuză să lucreze împreună. Conștientizează exagerările mamei și încearcă să-și protejeze bucățica, atât cu el, cât și cea împărtășită cu iubita lui. Bogdan Dumitrache a jucat rolul băiatului slab, dar încăpătânat și, de cele mai multe ori, introvert. Deși filmul s-ar fi pliat pe drama lui interioară – a ucis un copil de 14 ani, a rămas marcat – Cornelia și-a însușit drama și a purtat-o cu ea în rezolvarea ei.
Iubita lui, Carmen, a avut un rol de femeie puternică, la o a doua posibilă căsnicie. Ea a fost stâlpul matur din viața lui Barbu și spre ciuda Corneliei, Barbu asculta de ea. Ilinca Goia a jucat impecabil femeia frustrată care știe să susțină un bărbat, dar și să înțeleagă o soacră nebună.
Familia Angheliu, Adrian Titieni și Tania Popa, au pus durerea în mâinile destinului. Ei sunt oamenii simpli care acceptă cursul vieții, deși pierderea unui fiu înseamnă o piatră pe inimă. Tania Popa a avut un joc actoricesc de mare valoare…expresia feței a fost crucială pentru sentimentul macabru al înmormântării propriului fiu.
Un rol mic, dar cu însemnătate cel puțin retorică l-a avut Vlad Ivanov – martorul Laurențiu Dinu. A jucat-o pe mama bățoasă pe degete, i-a închis și deschis buzunarul după bunul lui plac, printr-o singură încrețitură de frunte. A persiflat-o și i-a diminuat autoritatea în două mișcări, nici nu cred că îi trebuiau lui banii sau măcar să îi pese de acea declarație, dar jocul negocierii a fost dulce așa cum a fost și cafeaua scurtă cu un plic de zahăr de la cafeneaua cu muzică de duzină a industriei românești.
Poziția copilului este un film care aduce și râsul în plâns, dar și plânsul în râs, așa, ca o ironie a societății românești, dar și ca un RMN al vieții de familie în general, cu bubele și păsărelele fiecărui membru.
