Când mă trezesc dimineața, uneori mai indispus, auzindu-l pe vecinul meu cântând în baie mă las contaminat instant de buna lui dispoziție și încep să mă bucur de calmul benefic al lucrurilor mărunte.
Eu cred că buna dispoziție este o specie de politețe elementară pentru că poate amprenta cu un surâs orice întâlnire conjuncturală. Buna dispoziție nu este un act al inteligenței de tip analitic, dimpotrivă, ține de o inteligență a inimii să ai abilitatea de a nu te lăsa copleșit peste măsură de asprimea realităților inconveniente. Inteligența emoțională, la ea mă refer, creează un fond tonic de elegantă cordialitate care poate converti cu ușurință orice contradicție în consimțământ benefic. Surâsul cald, benevolent și adamant, face din orice prilej de viață un moment de mică bucurie. Nu veselia zgomotoasă, nu acel râs hiperbolic, deși uneori e benefic, este chemat să ne echilibreze, ci subtonul seninătății, fin ca un murmur, ne așază în orizontul neprețuit al convivialității.
Este păcat să fi cutreierat la bătrânețe de regretul de a nu fi fost bun și omenos la tinerețe. Regretele care încă au un orizont de timp pot fi benefice și reperatorii, dar cele trăite târziu, la senectute, au, intuiția îmi spune, gustul amar al cireșelor răscoapte. Poți avea convingeri nerostite, poți avea speranțe care încă își așteaptă împlinirea, dar e răvășitor de trist să ai regretul binelui neînfăpuit. Nu ne trăim viața pe un fond de imperturbabilă cordialitate, avem scăderile noastre, iritările noastre, avem sincope în exercițiul de a fi oameni, dar în ciuda oricăror derapaje ale eului, nu avem voie să renunțăm la virtutea nobilă a bunei credințe. În ipostaza lui senină omul este o ființă infinit respectabilă. Sunt teritorii ale sufletului care nu pot fi cucerite altfel decât prin bunătate.
Ritmul în care trăim, halucinant uneori, nu ne mai lasă prea multe minute de (re)găsire, dar în toată nebunia vieții noastre este bine să nu uităm că mai există forme nealterate de omenesc, că mai pot exista emoții autentice, copii care zâmbesc, purtând pe chipul lor, benevolența luminii raiului și că, în pofida oricăror perplexităti, există un murmur subtil și rafinat de poezie chiar și în cele mai prozaice întâmplari.
Într-una din cărțile sale, Irvin Yalom povestește o veche piesă de teatru din Evul mediu numită : “Fiecare”. Personajul cardinal al piesei numit Fiecare este vizitat de îngerul morții și află că a sosit timpul pentru călătoria finală. Omul nostru din poveste cere Îngerului Morții o amânare, pe care însă nu o poate obține. Urmează o altă rugăminte: pot să invit pe cineva care să mă însoțească în această ultimă călătorie? Desigur, răspunde Îngerul rânjind. În povestea medievală toate personajele sunt alegorice: Bunurile pământești, Frumusețea fizică, Puterea și Cunoașterea refuză invitația celui sortit să călătorească spre moarte. Când, în fine, își dă seama că este greu să găsească un companion, intră în scenă personajul numit “Faptele bune” și acceptă propunerea de a-l însoți pe Fiecare spre propria moarte. Morala acestei povești este simplă: nimic din ceea ce ai primit nu poți lua cu tine, dar vei fi însoțit pretutindeni, chiar si în moarte, de tot ceea ce ai dăruit.
Paradoxal, însă noi, oamenii, suntem mai avuți nu grație bunurilor primite de la alții, nu prin posesiile noastre, ci prin tot ceea ce am știut să dăruim, cu nobilă bunătate, semenilor noștri.
Reușita de a rămâne bun, neconflictual, abilitatea cordială de a ierta și de a cere iertare, sunt infinit mai valoroase decât formele vanităților noastre. Dacă poți să urmezi unitatea cristalină a propriului vis, păstrându-te bun, omenos și tandru, dacă poți fi locuit de himera secundă a binelui ce nu așteaptă recompensă, savurând cu întreaga ta inimă frumusețea intraductibilă a vieții, poți spune că, indiferent de ce vei lăsa în urma ta, nu vei fi trăit degeaba și vei fi înțeles că singura forma accesibilă a nemuririi este capacitatea de a rămâne bun. Până la capăt.
