I se spunea Blondul. Și atât… Nimeni nu știa mai nimic despre el. Doar că venea adeseori în piață să cumpere câte ceva de ale gurii.
Vindea sticle și borcane, goale, pe care le căuta minuțios prin toate gunoaiele Hunedoarei. Le spăla frumos la cișmeaua din spatele pieței. Uneori le găsea frumos ambalate în pungi curate, lăsate lângă tomberoane. Trecea printre mese, anunțând vânzătorii că are ceva “marfă”. În câteva minute, convertea marfa în câțiva bănuți și pornea în căutare de ieftinituri. Câțiva ardei iuți, la ofertă, o roșie, o ceapă poate, și cam atât. Trebuia să ajungă și pentru o dușcă și o franzeluță.
Uneori mai găsea și cărți. Cărți de tot felul. Abandonate la colțurile tomberoanelor, în pungi de plastic sau de rafie.Cărțile se vindeau greu. Nu prea ieșeau bănuți din marfa aceasta. Dacă era norocos, scotea un 5000 de lei dintr-o “iubire cu năbădăi” scrijelită pe un titlu de carte. Cu 5000 de lei reușea doar să cumpere o grămăjoară de ardei iute. Circulau inca banii cei “vechi” la vremea aceea.
Nimeni nu știa de unde a venit Blondul. A apărut doar. Și în câteva zile era de al casei printre mesele “familiei” noastre de vânzători. Era primăvară și eram doar câțiva răsfirați în sala micii piețe.
Prima discuție cu Blondul a fost la o carte distanță. A întrebat timid dacă sunt interesată să cumpăr sticle sau borcane. Mie însă îmi alunecaseră ochii pe punga ce o ținea alături. Transparența pungii lăsa să se vadă o carte groasă cu un Dostoievski pe copertă. Nu știu nici acum dacă am răspuns “Nu”-ul la întrebarea cu borcanele.
-Și cartea este tot de vânzare? am întrebat pe repede înainte.
-Tot de vânzare, mi-a răspuns, puțin nedumirit.
-Cât ceri pe ea?
-5000 de lei sau…cât vrei tu, dacă crezi că este prea mult.
-Îți dau 10 000 pe ea, și o grămadă de ardei iute.
Momentul ce a urmat m-a emoționat și impresionat profund. Ochii “Blondului” se umeziseră, iar lacrimi se incapatinau să curgă. Se abținu cu greu să le dea frâu liber. Mi-a prins mâna și mi-a sărutat-o cu o gingășie cutremurătoare. Nu m-am așteptat la o asemenea reacție. Iar toată scena aceasta se petrecea într-o mică hală de piață într-un orășel oarecare. Stingherită oarecum am retras repede mâna cu pretextul că trebuie să plătesc cartea. Printre picăturile de lacrimi am citit în ochii lui așa de multă blândețe. Și bucurie. Părea o bucurie așa de sinceră. A luat bănuții și grămăjoara de ardei iute și printre mulțumiri mi-a zâmbit plin de nostalgie. Așa citisem pe fața lui. Mi-a înmânat punga plin de solemnitate și s-a făcut nevăzut după colțul pieței.
Parcă paralizată de spontaneitatea momentului, am rămas îngândurată. Doamna Geta, vecina mea de “masă”, care fusese martoră la ceea ce se întâmplase, mă îmbrățișă cald cu privirea. Lăcrima și ea.
Blondul a revenit zilele următoare. Când avea de vânzare cărți intra pe ușa laterală și venea glonț către masa mea. Cerea câte 5000 pe fiecare, indiferent de mărime, calitate sau autor. Pentru câțiva bănuți mă alegeam cu o sumedenie de titluri impresionante.
Într-una din zile i-am plătit și mi-am pus cărțile deoparte. Între timp, Blondul s-a oferit galant să îmi aranjeze marfa. Și în timp ce era concentrat pe detaliile ornamentării vorbea:
-Știi, eu am lucrat toată viața… la Aprozar… Am fost vânzător… În Timișoara… Să nu te superi… dar știi, tu ești îngerul meu păzitor… Ești blondă ca și mine… și îmi amintești de sora mea… I-am povestit și lui “Dumnezeu” de tine.
Nu mă numise nimeni încă “îngerul lui păzitor” și probabil că mirarea mi se citea puternic pe față. Doamna Geta mi-a confirmat ulterior aceasta. Și da, eram încă blondă- saten, așa cum fusesem toată viața. Și ca o coincidență ciudată, și mie mi se mai spunea Blonda. Iar în următoarele minute aveam să aflu că “Dumnezeu” este colegul lui de “suferință”. Împărțeau același colț de acoperiș într-o clădire părăsită la capătul orașului. Amândoi prinși într-o gheară a alcoolului și a neputinței. Învinși de o realitate care i-a “păcălit” în jocul cu închipuirea.
-“Dumnezeu” este mai filosof… așa de felul lui, … dar este serios și om de treabă… Eu nu le prea am cu astea… Am fost mai realist… Până într-o zi, când … Of, Doamne, cât de prost am fost… Acum totul pare târziu… Nu mai am încredere în mine…
Și tace. În timp ce “marfa” mea primise într-adevăr o nouă înfățișare. Un artist parcă o atinse.
Anul acela trecuse cu multe tranzacții de carte, aranjări de marfă, ardei iuți și zâmbete pline de bucurie. Nu am aflat niciodată numele real al Blondului. Nici de ce “Dumnezeu” era numit așa. Cu Doamna Geta, care era mai mereu martoră la micile evenimente, filozofam adânc și întrebător pe marginea realității. Cu ochiuri de tristețe, și sclipiri de nostalgie. Vroiam cumva să-l ajut, și în discuțiile noastre am încercat să-i readuc Lumina. Nu știu cât a reușit să capteze din ceea ce spuneam. Totuși, am remarcat, începuse să se îngrijească mai mult, muncea mai cu spor la “vânzare”, și așa cum spusese, chiar economisise ceva în toamnă.
Sfârșitul lui noiembrie ne-a încheiat sezonul de vânzări o dată cu ultima recoltă de varză. Urma să revin în primăvara următoare. Blondul nu a mai apărut. Aveam să aflu ca a fost găsit fără suflare într-una dintre diminețile geroase de iarnă. La fel și “Dumnezeu” și alți oameni fără adăpost, rămăși să petreacă iarna printre zidurile dărâmate ale unei clădiri vechi părăsite. Iarna aceea secerase viețile triste ale multor îngeri cu aripile frânte. Îngeri ce își căraseră “păcatele” și le spălaseră în viciul morții tăcute în lupta cu neputințele realității.
Nici Blondul, și nici “Dumnezeu” nu au acceptat nimic de pomană. Pentru fiecare grămăjoară de ardei iute sau roșii, își ofereau serviciile. Fie că aranjau marfa sau mă ajutau la cărat lăzile pline. Aveau întotdeauna un cuvânt blând de spus și o privire nostalgică. Doamna Geta obișnuia să spună: “Simona dragă, să știi de la mine: curvele și bețivii sunt oameni buni. Se pierd pe ei înșiși tocmai pentru că în bunătatea lor nu vor să rănească. Însă în toată zbaterea realității se rănesc prea aspru și se autodistrug. De cele mai multe ori, din nefericire.”
Nu știu unde merg oamenii atunci când pleacă dintre noi, dar sper că ajung într-un loc mai fericit. Cu aceeași speranță și pentru acești îngeri triști. Undeva unde puterile le sunt primenite. Undeva unde sunt îmbrățișați cu dragoste. Undeva unde aripile învață iar să zboare.
