“Afară era de mult primăvară”, iar gîndul lui Romulus Guga, autorul romanului Nebunul și floarea (în titlul său original, care nu a putut să apară astfel în anul 1968, cînd a fost publicat, fiind Isus și ceilalți) este “toată noaptea am stat și m-am gîndit: ce să fac, cum să alung moartea, moartea lui?”…
Este întrebarea pe care ne-o punem cu toții, în multe din trecerile noastre prin semnul și lemnul crucii pe care trebuie să ne-o ducem cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste. Este o întrebare care se completează perfect cu o altă interogație, la fel de măcinătoare de ființă: “oare dacă nu am facut în viață ce era necesar sau ce ar fi trebuit?” Zăpezile de pe Kilimanjaro ale lui Hemingway, la fel ca și nebunul și floarea lui Guga, sînt elemente fulgurante care ne dau, în diferite momente ale existenței noastre, temperatura culorii de a ști sau de a fi. De a în-făptui. Ele sînt stadiile prin care realizăm că noi trecem prin timp (și nu timpul trece), că noi sîntem supuși perisabilului, fulguranței, degradării. Trecem, petrecem, prea trecem și ne pe-trecem prin spectacolul ciclic al anotimpurilor din jur. Se duce-o vară peste noi, și-i iarna foarte-aproape, cînd toamna-i plină de nevoi și din pămînt vin ape…
În spectacolul rînduirii culorilor din jur, primăvara rămîne ca un plus – parcă incurabil – de energie. Toată rîvna acumulată în semințe stă să țîșnească întru verde, tot freamătul mocnit sub îngheț este pus sub des-cătușatul unui sens al lumii. E semnul că, indiferent de cîte încercări am fi avut de-a lungul iernii, dincolo de toată apăsarea la care am fost supuși, scopul nostru este de a ne reface, de a crește, de a ne înălța, pentru că locul nostru e de a fi acolo sus puși. La înălțimea faptelor noastre, în decorul nuanțelor solare, în ritmul simfoniei naturii. E una din lecțiile pe care primăvara ni le serveste discret și fără de greș.
Un dram de nebunie are fiecare atîta vreme cît vor mai fi flori, după cum Isus e-n noi – și-n ceilalți – atîta vreme cît dăm și cît primim fiori!
