Orice frontieră poate fi depășită într-o singură clipă. Și orice clipă poate fi o frontieră.
Într-un anume fel, viața este o sumă de frontiere. Pentru că orice frontieră este, în primul rând, o invitație. O invitație la a păși, la a de-păși, la a merge mai departe, la a lăsa în urmă.
Frontierele nu sunt delimitări. Ele sunt acolo doar pentru că noi, oamenii, le-am inventat. Și le-am inventat tocmai pentru a le trece. Și pentru a ne aminti că le-am trecut. Și pentru a-i invita și pe ceilalți să le treacă.
Probabil cea mai frumoasă frontieră europeană: frontiera dintre Olanda și Belgia la Baarle-Nassau.
Frontierele nu există cu adevărat. Adevărate sunt doar gândurile pe care, traversând prezentul, le înșiruim prin trecut și prin viitor. Pentru că simțim nevoia să știm peste ce am pășit până acum pentru a încerca să pășim pe mai departe.
Clipă de clipă, frontierele ne sunt scări. Și ne sunt măsura a vieților noastre.
