Din vina ta am tot uitat de mine
Şi mi-am făcut contur din visul tău.
Am hoinărit ades prin pietre şi ruine,
Chiar de toate mă petreceau spre hău.
M-am îndreptat spre tine cu toţi ochii,
Cu mâinile ce nu mai aveau stare,
Te plămădeam din stele şi din aşchii,
Din cer albastru fără de hotare…
Te-am învăţat precum tot alfabetul
În cartea mea cu litere de-o şchioapă
Şi te-am păstrat ca un vistier sipetul,
Ce taina de preţ în el şi-o îngroapă.
Te-am ferecat în nesfârşite vise
De azi, de ieri, de când mă ştiu,
Spre tine mă lovesc de uşi învinse
Ce-adăpostesc în umbre doar pustiu.
Din vina ta mă uit prea mult la tine
Şi tot ce e al meu îmi e străin,
Nici gândurile nu prea-mi sunt creştine
În trenul tău sunt simplu clandestin.
Din vina mea şi-a ta mi-am făurit povară,
Mai grea şi mai absurdă zi de zi;
Mi-aş scoate sufletul cu tot afară
Iar creierul l-aş duce-n miazăzi.
Din vina mea să cred că fără mine,
Nici vina ta n-ar mai avea vreun sens;
Ne suntem vinovaţi până la sânge,
Deci nu e loc în noi de vreun consens.
